Eliade vroia sã spunã cã lecturile de gen au semnificaţie strict personalã—în acest sens, ele ţin de igiena minţii şi de obiceiurile de lecturã ale fiecãruia, aşa cum era cazul şi cu ipocritul Valéry, sau chiar cu Gide, la care cartea se pierde în indistinctul cantitãţii, al dietei (Simenon sau Zola). Eliade, Gide aveau vocaţia maratonului, a dietei literare.
Nu orice lecturã aparţine circuitului comun al culturii. Aceea recreativã are semnificaţie personalã, nu face obiectul comunicãrii, sau al analizei, discuţiei, etc.. Exegeza divertismentului e la fel de demoralizantã ca şi lipsa lui, e la fel de nerecomandabilã ca şi absenţa divertismentului—viaţa fãrã jocuri, policieruri, mâncãruri, cãlãtorii, dans ….
Obiceiul de a scrie despre literatura de gen e mai ales al insularilor (Stevenson, Lang, Chesterton, Orwell)—manifestare criticã, adicã exegeticã, a gratitudinii, a metabolismului mintal. Francezii, de ex., nu sunt aşa. Verne e un caz aparte—şi câteodatã e rãstãlmãcit, pentru a fi legitimat.