Din silogismele rudimentare ale lui Moctezuma, la începutul ultimului act al piesei ‘Toate pisicile sunt negre’, rezultã cã destinul lui e nu altceva decât, ci însumarea defectelor enumerate—‘blestemat’ înseamnã simultan şi bolnav, şi dement, şi becisnic. Catastrofa istoricã e însumarea acestora. Fuentes îl înfãţişeazã pe ultimul autocrat mexican indigen ca pe un defetist. La un moment dat, defetismul acesta aztec primeşte un fel de intonaţie hamletianã, un timbru, o inflexiune hamletiene—‘Îndoiala a fost fapta şi existenţa mea‘—însã aşa ceva trebuia realizat literar, nu enunţat, sau declamat.
În timp ce îl tematizeazã pe ‘celãlalt’, în termeni foarte post—structuralişti, fireşte, Moctezuma ajunge sã abjure fatalismul—dramã individualã, sau civilizaţionalã, sau conjuncturã, nu suntem lãmuriţi; mai exact, rãmâne, de fapt, la fatalism, dar la unul politic, al ‘rolurilor puterii’, nu astrologic.
Ideea dramaturgului mexican a fost de a încheia piesa cu sabatul colonialismului.
Piesa despre conchistadori şi azteci a lui Fuentes e o formã de aferare. Emoţia nu ia naştere, cred, niciodatã. Abstracţiuni voite, stihii politice şi naţionale …. Aceastã dramaturgie istoricã e, de fapt, una filozofardã, şi aminteşte nu puţin din aceea, similarã, româneascã postbelicã—la fel de zadarnicã literar.