Înclinaţia cãtre psihologie nu o înţeleg ca ceva distinct de aceea filozoficã—aşa cum Piaget nu o înţelegea pe a lui ca distinctã de aceea ştiinţificã; cu alte cuvinte, înţeleg psihologia ca pe o disciplinã filozoficã, autonomizatã din raţiuni de administrare. Dar folosesc, pentru ea, aceeaşi jumãtate de creier ca şi pentru filozofie—e acelaşi tip de cogniţie, natura cunoaşterii e aceeaşi. Mã refer la o unitate resimţitã, trãitã, empiricã—nu taxonomicã. Activitatea minţii e aceeaşi. Ambele alcãtuiesc, împreunã cu sociologia, etc., o unitate, distinctã, abia aceasta, de istorie, naturale, ştiinţe exacte—abia aici e vorba despre activitãţi psihice, tipuri de cogniţie distincte. Psihologia, însã, nu recurge la alt mod de cunoaştere decât filozofia, teoriile socio—umanului, sociologia.
Istoricul cunoaşte nu numai altceva—ci şi altfel decât filozoful; psihologul şi sociologul, nu. De aceea, s—a apelat la o caricaturã a filozofiei, chiar Piaget recurge la aşa ceva, pentru a putea schiţa diferenţa specificã a psihologiei. Filozofia a fost identificatã, arbitrar, nemotivat, cu speculativul, cu aerianul. Sau, mai rãu, s—a apelat la o caricaturã a chiar psihologiei, devenitã succedaneu al zoologiei, sau al fiziologiei.
Existã filozofii nemetafizice. Proponenţii autonomiei epistemologice a psihologiei au creionat o caricaturã convenabilã a filozofiei, pentru a justifica emanciparea şi scindarea, secesiunea. De fapt, necesarã e numai specializarea, aprofundarea—nu secesiunea, nu insurgenţa—sau polemismul piagetian.

Psihologia modernã, sociologia sunt discipline filozofice care opereazã direct cu date cantitative, în felul ştiinţelor exacte; însã asta le înrudeşte cu filozofia modernã prekantianã, empiricã şi nespeculativã, fãrã sã facã din ele nişte metaştiinţe, cum sunt filozofiile ştiinţei. Operarea directã cu cantitativul nu justificã transformarea unei discipline filozofice în ştiinţã (‘propriu—zisã’), decât pentru cine dã o accepţie peiorativã filozoficului (aşa cum e metafizicul la Simmel—tãrâmul sau domeniul ipotezelor, al speculaţiei, al cunoaşterii mai puţin obiective—sau, chiar, al arbitrarului). Pentru Simmel, metafizicul unei ştiinţe sunt ipotezele, teoriile, neverificabilul, presupunerile, tot ceea ce iese din sfera ştiinţificului, nu mai aparţine ştiinţei, ci e ipotezã şi speculaţie (faţã de care sociologul Simmel avea cuvenita aprehensiune, sau chiar aversiune kantianã). Ştiinţificul e documentabilul, fapticul, verificabilul, ceea ce e probat prin fapte.
Ştiinţe fiind, psihologia modernã şi sociologia sunt ştiinţe filozofice de avangardã. Logica, o ştiinţã matematizabilã, în mare parte matematizatã, e un precedent de ştiinţã filozoficã; şi existã destui matematicieni, cred, care nu ar vrea sã o numeascã ştiinţã matematicã, sau disciplinã matematicã, precum şi destui filozofi (de ex., Noica, Russell, etc.) care nu par sã se îndoit de caracterul propriu—zis filozofic, autentic filozofic, al acestei discipline filozofico—matematice (fãrã a fi, prin aceasta, hibridã).
În concluzie, numai accepţia caricaturalã a filozofiei, accepţie arbitrarã şi deasemeni anacronicã, e cea care justificã pretinsa autonomizare epistemologicã a ştiinţelor autentic filozofice. Progresul în psihologie cere specializare, dedicare; faptul nu e mai puţin valabil, însã, pentru filozofia religiei, logicã, esteticã, etc..
În formarea psihologiei moderne, ştiinţifice, au confluat mai multe tendinţe, câteodatã intrinsec divergente, şi au fuzionat numai incomplet; aceasta explicã plasticitatea noţiunii înseşi a acestei ştiinţe, maleabilitatea—şi dialogul de surzi, înverşunarea polemicilor inutile. Existã, şi în prezent, mai multe perspective asupra naturii şi a chemãrii acestei ştiinţe. De aici, disensiunile.