Inextricabilul şi necuprinsul istoriei fac ca istoria scrisã, adicã ştiinţa istoriei, sã descrie cauze, dar nu sã explice cauze—cu alte cuvinte, nu e posibilã trecerea în ‘planul cauzelor’, ca în ştiinţele experimentale. Se poate vorbi, în istorie, despre cauze, în sensul de ceea ce precedã—dar nu de cauze, în sensul de legitãţi, de tipare cauzale.
‘Cauza’ din ştiinţele naturale presupune legitãţi, ‘şabloane cauzale’; istoria nu cunoaşte aşa ceva, cu toate cã existã o înlãnţuire a evenimentelor, o succesiune inteligibilã. În istorie, cauzele descriu, nu explicã, sunt descriptive, nu explicative. Noţiunea de ‘cauzã descriptivã, neexplicativã’ poate sã parã oximoronicã; dar aceasta e particularitatea elementului istoric. Raţionamentul istoric rãmâne unul descriptiv, nu ajunge la legitãţi, la tipare abstracte, ca acelea din fizicã sau biologie. Gândirea nu poate sã treacã de la fapt, la legitate. Concluziile istorice nu pot sã ia forma legitãţilor.
Gândirea istoricã e descriptivã, nu explicativã. Ea opereazã, totuşi, cu o noţiune de cauzalitate —de aceea, nu se poate rãmâne la distincţia neokantianã între cele douã tipuri de ştiinţe, la tipologia neokantianã a ştiinţelor—utilã, dar care probabil cã eludeazã centralitatea absolutã a chestiunii cauzalitãţii.
Ce înseamnã cauzalitatea?
Fiindcã descrierea efectuatã de istoric nu e una acauzalã—ci e o descriere acauzalã, dar ‘cantonatã în planul fenomenelor’—spre deosebire de platonismul sui generis al ştiinţelor nomotetice. (Platonism care revine explicaţiei ştiinţifice abstracte în general—nu numai aceleia algebrice, moderne —ci şi aceleia calitative, desuete.)
Cauzalitatea istoricã e diferitã de cauzalitatea ştiinţelor experimentale.

(Poate tocmai de aceea reflecţiile despre cauzalitate i—au fost inspirate istoricului Hume. Formaţia de istoric se poate sã îi fi modelat înţelegerea cauzalitãţii.)