La tânãrul Eliade avem întrunitã întreaga paletã a prozei neficţionale—eseisticã, articole ştiinţifice, studii, gazetãrie. Mai târziu, el se va pretinde invidios din cauza aptitudinii eseistice a altora; însã dispunea de originalitatea aceasta, întrutotul.
Interesul lui filozofic faţã de tipare traduce primatul cognitiv al sintezei—sinteza e obiectivitatea cunoaşterii; a şi tematizat, dealtfel, cãutarea aceasta a structurilor, însã eu cred cã aici se exprima temperamentul sãu filozofic, fiindcã nu existã numai filozofii ale abstractului (Piaget s—a preocupat de celelalte, în pamfletul lui anti—filozofic). Nu e vorba despre ‘prejudecata structurilor’, ca la unii structuralişti, ci de armonia, nu în ultimul rând afectivã, a cunoaşterii. Cunoaşterea organicã, inteligentã, raţionalã, tinde cãtre sintezã.
Dar o minte, un suflet nu pot fi rezumate în câteva cuvinte, şi nici explicate la nivelul a ceea ce nu poate fi decât o schiţã preliminarã.
Unele remarci eliadeşti sugereazã cã era o naturã esteticã, goetheanã, adicã avea nevoie de realizarea afectivã, de trãirea unui adevãr, nu îi era deajuns aspectul logic. Dincoace de logic, îi trebuia trãitul, afectivul; aşa sunt naturile estetice, spre deosebire de acelea logice, cãrora aspectul formal—raţional, algebric sã spunem, le e suficient.