Luminã de toamnã

Luminã de toamnã








Scheciurile, vârstnicii şugubeţi şi autoritari, fetele, secretul lor, timpuriul.

Gândul condescendenţei ipocrite& corespondenţa, ed.& P., Ep.& cartea de gnoseologie creştinã, principii creştine.

Mã întreb dacã violenţa rockului e catarcticã.

La Missa de searã a predicat paróhul; o predicã înfuriatã, înveninatã, despre ‘cele douã iubiri’ poruncite. Tonul a fost neobişnuit de aspru, de tranşant. A predicat despre falsitatea ‘iubirii cântate’ şi soarta ei, despre ‘prietenia fãrã Hristos’, despre falsa iubire de Dumnezeu (pietatea) şi falsa iubire de aproapele (umanismul ateu). Cã trebuie iubiţi şi cei care nu meritã; cã unica iubire e caritatea, iar poruncile, principiile eticii creştine, favorizeazã evoluţia individualã.
Însã predica aceasta avea şi ceva luminos—nu dilua vinul iubirii, ci îl fortifica.
‘Iubirea aproapelui’ a fost discutatã în special cu privire la iubirea eroticã. Ideea era cã ‘iubirea cântatã’, ‘iubirea aşa cum o auzim cântatã’, ‘iubirea TV’, nu e iubirea. E ceva care sfârşeşte în urã şi dorinţã de rãzbunare.
Predica paróhului a fost fulminantã, vituperantã, speed\ thrash, însã stenicã—o medievalã vijelie de napalm împotriva ‘iubirii aşa cum e cântatã’, a ‘iubirii TV’, care lasã în urmã numai urã şi dorinţã de rãzbunare.

Fundul Ancãi, bruneta, e o preocupare mai interesantã decât omologarea canonizãrilor şi rãstãlmãcirile condescendente ale Cuv. S. Rose.

Am pentru creştinism o simpatie inteligentã şi criticã.

Era inevitabil ca formalismul creştinismului apusean sã ajungã la kantism. Kantismul e teoretizarea/ formalizarea atitudinii apusene; la apuseni, autorii, indivizii, sunt mai interesanţi decât ansamblul.

Ierarhia, descrescãtoare, ar fi: DOOM—› GOTHIC—› BLACK.

Pentru mine, rockul însemnase—îi spuneam lui P.—Slayer, Sepultura, Obituary, Massacra, N. Death, Kreator, Sodom, Death, Carcass, C. Corpse, M. Angel,

Ceea ce se gãsea pe casete în adolescenţa mea—Kreator, N. Death, Obituary, Massacra, Death, Megadeth, antologia de death—rar Testament, Helloween, Sodom—şi noile albume Sepultura, Slayer, Tiamat, tributul Venom.

Marxişti reputaţi s—au ocupat de atonalitate—însã death—ul e mult mai interesant.

Iubirea cântatã, ‘iubirea aşa cum e cântatã’, ‘iubirea din telenovele’, predica paróhul, distruge vieţi. Paróhul a amintit şi iubirea de sine.

Impulsul ascetic şi acela patologic, al neputinţei şi autodistructivitãţii.

Femeile judecã altfel—mai liber, mai puţin kantian, mai nekantian.

Înclinaţia Împ. Solomon cãtre femei era urmarea directã a înţelepciunii lui.

Aroma pizduţei, şi aprofundarea umanã; paşii.

Fiinţa e încadratã metafizic—însã nu în orice fel, ci ca şi chip dumnezeiesc. De aceea, cele douã iubiri poruncite sunt de nedisjuns, iar predica paróhului a fost una metafizicã.

Religia oficialã, clericalã, parohialã, e gânditã nu ca un ‘sistem al vieţii’—ci ca o criticã a sistemului vieţii, ca un corectiv, ceva de juxtapus, nu o ca o supleere. Religia oficialã/ clericalã presupune viaţa ca deja existentã. Nu e sursa vieţii, ci ajustarea ei.
Religia clericalã nu dã viaţã, ci numai o corecteazã pe aceea existentã. Ca instituţie, religia e numai elementalã—şi nu întregul. Ea nu furnizeazã substanţa existenţei, ci principiile unor ajustãri. Religia oficialã nu e fãcutã sã confere viaţa, sã genereze, nu e matricialã—ci numai sã ajusteze viaţa, sã dea parametri.

Nu mai cred în stridenţã, în pozã, în bâlci; prefer rockerii cu nume necomerciale, anoste. Numele unei trupe trebuie sã nu spunã mare lucru. Unii aleg banalitatea cripticã, cifratã. Gãsesc fermecãtoare trupele de rock extrem cu nume neutre (sau criptice), de trupe de alternativ, indie, grunge, punk.

VIII:--77—80& 81—90& 91—95& 96—100& 113—122& 124—132& 133—141& 142—149.

Sunt de acord cã transformarea, ‘prefacerea elementelor’, e o pistã greşitã; de o preschimbare se poate vorbi numai în cazul transformãrii omului în Hristos, în fiu consacrat—iar omul nu se transformã în Iisus, ci în Mesia, în ‘uns’. Însã nu e vorba de nicio transformare mecanicã, pasivã.

Bagatelizarea substanţialului. Falsa iubire de Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu fãrã iubirea de aproapele.

3 ½ l. ca sã înţeleg vizita brunetei şi invitaţia la bere. Rãutatea mutismului dublat de mahalagism şi de lãbãrţare.

Nu judeca, dacã nu vrei sã fii judecat.

Esenţial nu e faptul cã un om a fost înfrânt, ci cã n—a încetat lupta.

Douã seturi de rãspunderi—6 l., apoi 8 l..

Iubirea de aproapele, rãutatea şi resentimentul, amintirea rãului, otrãvirea, judecarea, rãspunderea. Nici iubire de Dumnezeu nu e—cãci e fãrã iubirea de aproapele; nici iubire de aproapele nu e, cãci e cu urã şi resentiment.

Vedem oglindit în reacţiile altora propriul dispreţ de sine.

Religia ‘prietenului imaginar’ e reprezentare, aşadar idolatrie.

Existã reprezentãri catehetice, reprezentãri plastice cu intenţie cateheticã—nu şi ‘artã religioasã’. Vãzutul nu poate fi ‘religios în mod specific’; eu prefer sã vorbesc mai degrabã despre sfinţire, decât despre religie. Plastica religioasã nu poate sã fie decât simbolicã, fiindcã încearcã sã reprezinte nevãzutul. Realitãţile trebuie cunoscute mai dinainte, pentru a putea sã fie identificate.

Iertarea autenticã e o decizie fiinţialã, nu o ‘vrere abstractã’; e metabolism fiinţial, prefacere lãuntricã.

Ura şi descurajarea mea sunt cele ale neputinţei.

Cine urãşte, face loc în sine celor urâte, dã spaţiu morţii, mijloceşte neantul.

Creativitatea începe ca reprezentare deformatã.

În singurãtate a rodit veninul, strâmbãtatea, ura—nu iubirea. A fost o singurãtate greşitã.