Acrivia şi lejeritatea

Acrivia şi lejeritatea




Sexualitate, înclinaţie senzualã, gustul femininului, comuniune, a împãrţi, iubire, însoţire şi firesc/ pentru a nu fi singur (tendinţa naturii).

IV:--redresare& 8—10 ore& pe nerãsuflate& paletã (umor, JV, suspans)& vremea, tendinţã& asanarea, mizã, ceea ce chiar schimbã ceva, nearb.& 8—10 ore, mintea, a gândi, cuprinderea, ≠.

Umorul e un produs, ceva finit, nu o dimensiune metafizicã, nu trebuie supralicitat; în mâinile unui umorist inteligent, umorul nu va spune/ ‘dezvãlui’ mai mult decât vreau autorul. Funcţia umorului e pur tranzitivã, neliricã.

Umoristul evreu, Cehov, Leopardi, Beethoven, mãrginirea şi anostul, lipsa universalitãţii. Nu e ceva vertiginos, ci ceva prea individual.
Nici nu e nevoie sã recurgi la religie, pentru a avea o perspectivã eticã în artã, un criteriu etic, de sãnãtate. Bunul simţ e de ajuns, şi inteligenţa cu tendinţã empiricã.

Alterarea funcţiilor e alterarea eului, eul nu e un numen postulat.

Gândul existenţei unui echilibru e bun, odihneşte (gândul dezechilibrului zdruncinã, gândul unui dezechilibru universal), iar Biserica predicã, cel puţin în mod ideal, nu prohibiţii, nu reprimarea, ci un echilibru.

În loc sã fi citit biografia lui Lacan sau a lui Foucault, trebuia sã fi ieşit cu Roxana, în felul acesta aş fi aflat mai multe chiar şi despre cele pe care le cãutam în cãrţi.

Inteligenţa criticã e un aliaj de acrivie şi lejeritate. La unii, sau câteodatã, se—ntâmplã sã predomine acrivia; la alţii, lejeritatea. Taine şi Ralea. Acrivie relaxatã; acrivie şi lejeritate. Acrivie fãrã balast, pedanterie şi crispare; lejeritate fãrã superfluitate şi futilitate.

Numele ar trebui sã aminteascã de Misterii, nu de viermi.

Mi—e scârbã de maximaliştii reprimaţi care gãsesc catolicismul postconciliar ‘diluat’.

Trupul nu aparţine ordinii fizice, nu e un obiect fizic, ci unul psiho—fizic. Sufletul e ceea ce animã materia trupului. Existenţa legitãţilor nu dovedeşte o ordine fizicã; nu e nici o ordine nefizicã, ci una mixtã, psiho—fizicã. Trupul e rezultanta mişcãrii materiei de cãtre suflet, a animãrii materiei.

Ingredientele copilãriei umane, ‘defectele’ copilãriei, sunt numai prelucrate, transformate, nu abolite; se regãsesc şi mai târziu, ca aceleaşi tendinţe sau chiar deprinderi. Adolescenţa—sau maturizarea—nu ‘reinventeazã’ radical fiinţa. Deprinderile, nãravurile copilãriei se regãsesc, ca tendinţe, şi în adult. Adultul nu devine alt om. Copilul e şablonul adultului. Nu poţi comunica, adult fiind, cu cei cu care nu te jucai în copilãrie.
Folosirea plasticitãţii psihismului uman cere o iniţiativã inteligentã.

Dubla precizie: ca sens (spre dreapta hãrţii/ pag.), şi ca amplasare.

Se spune cã italienii o apreciazã pe Sabrina Siani mai mult pentru fundul, decât pentru sânii ei; însã aceştia seamãnã cu sânii—medalie pe care îi remarcase Malaparte la scandinave. (Dealtfel, se poate ca preferinţa pentru sâni sã corespundã mai degrabã unei afectivizãri a sexualitãţii, decât unei americanizãri, aşa cum i se pare lui Brass.)
Însã niciodatã una fãrã alta; în toate trebuie sã fim mai degrabã echilibraţi şi nepãrtinitori, sã acordãm atenţie nu numai unui singur lucru.

Nu înseamnã cã oamenii au grijã sã nu ţi se întâmple ţie ceea ce au grijã sã nu li se întâmple lor. Fermitatea e diferitã, şi vehemenţa.

Arta narativã nu e artã literarã, cu toate cã cele douã pot coincide; nu numai cu moderniştii, ci încã de la începuturile ei renascentiste, povestirea în prozã a tins cãtre desãvârşirea formalã, lãsând romanului şi nuvelei sã fie ‘povestirea simplã’. Sau, retuşând: arta povestirii e artã literarã, de ce nu, însã nu e artã a cuvântului. Romanul nu e artã a cuvântului. Cei ca Gracq şi H. James asta îi cer—sã fie artã a cuvântului, pe când vechii romancieri englezi, nu.
Romanul nu e scânteierea cuvântului. Însã epopeea şi poemul epic se vroiau artã a cuvântului, la scala romanului. Artã de epigramist, la scala romanului.
O epopee e un roman scris cu scânteierea unei epigrame.

Dumnezeu nu vrusese ca Fiul Sãu sã recite aceste cuvinte—ci sã trãiascã pãrãsirea descrisã de acele cuvinte. Iisus nu recitã ca sã îndeplineascã o formalitate; viaţa Lui nu e un videogame. Iisus exprimã ceea ce simte. Psalmul recitat e croit dinainte pentru a Îi fi potrivit. Iisus nu rosteşte ceea ce nu simte. Deznãdejdea Lui e realã, nu e jucatã, nu e ceva recitat. Unii exegeţi ipocriţi cautã sã şubrezeascã muchia situaţiei acesteia.
Iisus recitã tocmai acest verset, fiindcã acesta I se potriveşte. Nu trebuie eludatã semnificaţia existenţialã. Interpretarea ipocritã e boantã, fiindcã ritualizeazã, reduce gestul Lui Iisus la o semnificaţie ritualã, formalã, la o formalitate de îndpelinit, nu se ştie de ce.