Horguelin şi arta naraţiunii

Horguelin şi arta naraţiunii



Dna. Maitzen, Wood m—au învãţat ce înseamnã a te gândi la o carte, a o analiza, a o gândi în termeni estetici. Nu sunt de—ajuns impresiile de pe parcursul lecturii, intuiţiile şi adnotãrile de moment. Horguelin crede cã nu ştie sã scrie despre poezie (însã o caracterizeazã pe aceea a lui Fargue); îmi place cum scrie despre romane (Dick, SĂGEATA NEAGRĂ, PALUDES, Barth, Greene, Casares, Wu Ming 1, Vitoux, Jarry, Florence Parry Heide, Forster, Berendt, Queneau, Lodge) şi, în general, despre naraţiuni (evreul argentinian, Benchley şi cvartetul new—yorkez, Aubrey, Strachey, Schwob, Dna. Woolf, Beerbohm, Mauriès, Peuchmaurd, Raphaelson, Howard, Vila—Matas, naraţiuni de Cram, Lugones). Barth e discutat cu romanul de debut, cu aprecierea pentru jazz, şi amintit cu o nuvelã. Pe lângã cele trei cãrţi, Mauriès e amintit ca biograf, şi ca editor al lui Gorey. Discutã cãrţi despre cinema şi despre jazz.
Recomandã cartea lui Moré despre Verne.
Altfel, paleta lui Horguelin nu e la fel de interesantã ca aceea a lui Sandlin. (Contrastul între SF—ul care le place lui Sandlin şi Horguelin şi acela care îi place catolicului Watson e ilustrativ; aşa cum, în alt fel, e acela dintre ceea ce citeşte Watson şi ceea ce citeşte canadeza.)

Într—un climat în care, nesurprinzãtor, se scrie, în general, prost despre literaturã, Horguelin e o referinţã de întâiul ordin.