Luminã de toamnã

Luminã de toamnã





‘Nejudecarea’ o cer tocmai obtuzii şi mãrginiţii—adicã, minţile înguste, necritice, rigide. ‘Nejudecarea’ o poruncesc zbirii, vigilenţii religiei. În numele atitudinii responsabile, ei ordonã osificarea. Fixiştii şi reacţionarii, cum concluziona un biblist francez de anvergurã. Caricaturile religiei—cei care caricaturizeazã religia, caricaturizeazã ceea ce admirã. Despre ‘nejudecare’ vorbesc, între creştini, nu aceia mai inteligenţi, ci fanaticii, mãrginiţii, scremuţii, capsomanii, cãzniţii, crispaţii, meschinii şi ticãiţii. Nu din largheţe, ci din crispare, mãrginire şi meschinãrie e ordonatã de cãtre aceştia ‘nejudecarea’.

Din astfel de sceleraţi se aleg cei care încuviinţeazã ‘jertfa necesarã’, ‘cruzimea acceptabilã’—proprţionalismul, ‘descurajarea pedagogicã’—stirpe de demenţi primejdioşi, de întreprinzãtori iresponsabili, de acrobaţi strepeziţi. Un preot francez, un poet francez comunist, un istoric englez, o radiologã, maicã—mea: ‘jertfa acceptabilã’, în numele ‘mai binelui’ viitor.

Nervozitatea exacerbatã în epoca democratizãrii presei; pe interbelici îi nemulţumeau academismul şi pedanteria, pe cei de azi—corectitudinea politicã, etc.. Climatul de contestare deschisã e acelaşi; azi exaspereazã corectitudinea politicã—acum ¾ de veac exaspera pedanteria şi academismul.

La început mã gândisem la Faulkner; abia la 8 ¾ mi—am amintit şi de regizorul scandinav.

Marţi m—am relaxat 1 ¾ ore (dupã 4 ½--pânã dupã 6 ¼), fiind treaz de 18 ore.

Filmul nu poate sã fie ‘citat’ sau ‘rezumat’ cu imagini; cadrul citat are o altã funcţie, funcţioneazã într—o esteticã a paginii (de carte, sau rev., sau ziar, sau web). Cadrul nu citeazã filmul.

Scrieri şi gânduri de cititor, şi însãilãri de trândav.

O minte cuprinzãtoare poate, de nevoie, sã fie distributivã, sã se distribuie; însã tot boantã e. Mintea distribuitã e o minte boantã. Nu mai taie cu precizie, ci scâlciazã.

Heneghan încearcã un fel de caracterizare a unei gândiri sau a unei scrieri.

Sunt unul dintre cinefilii pentru care Kapoor îi e superior lui Chaplin.

Existã un echilibru, la Horguelin, între postãrile de naturã mai literarã (acelea despre literaturã, policieruri) şi acelea de naturã iconograficã (postãrile despre cinema, muzicã, bibliofilie şi ed.), sau chiar album.

Confruntarea lui Aron cu Touraine trebuie sã fi fost rãfuiala previzibilã cu un stângist, umilirea, stâlcirea unui stângist.

De ce sã îi fi cerut lui Paleologu sã îi placã filozofii nemţi, când nu îi cerem lui Montaigne sã îi placã scolasticii (cu toatã simpatia aceluia pentru teologia nturalã a lui Sebond)? Existã aceastã laturã de sprintenealã uşor belfereascã, identificabilã şi la Voltaire, France, etc.. Existã o desconsiderare a filozofiei ‘de catedrã’, tehnice, magisteriale.

Autorii ca Baudrillard sunt neconvenţionali, atipici, nu originali; pe de altã parte, ar fi şi greu de definit/ rezumat originalitatea lor, fiindcã ei procedeazã ca scriitori. (Proust aplica scriitorilor o grilã care li s—ar potrivi gânditorilor raţionalişti.) În cazul gânditorilor neraţionalişti, definirea rezumativã a originalitãţii lor e arbitrarã.

Adesea mã emoţioneazã ideea cuiva despre fericire, aspiraţia sincerã a cuiva, gestul de a atinge fericirea, dibuirea.

Citesc recomandãrile unui ascultãtor de indie, alternativ, grunge, glam, punk, industrial.

Refugiul într—o identitate nominalã şi iluzorie.

În religie, eu am toastat mai întâi pentru conştiinţã.

Cãrţile din care se poate citi la întâmplare, sau cãutând puţin.

Rolul literaturii e evocarea de emoţii şi trãiri (în niciun caz nu e ‘expresia conştiinţei de clasã’ sau incitarea la schimbarea orânduirii sociale). Sunt atent la ceea ce îmi spune o scriere, la ceea ce trãiesc citind—o, la claviatura emoţionalã.

A testa. A vorbi numai ştiind despre ceea ce vorbesc; a merita.

Oamenii cred cã lucrurile sunt nereformabile fiindcã presupun cã ele existã dintotdeauna ca atare, sunt imuabile (fixismul). Însã legea viului e schimbarea.

NIRVANA şi ‘Eighties’ a lui K. JOKE.

Plãcerea datã de unele cãrţi provine şi din faptul cã citirea lor e înscrisã într—o intuiţie a dorinţei, în schiţa unei secvenţe de lecturã. Diagrama le suplimenteazã farmecul.

Umoristul evreu canadez le numeşte ‘epigrame’; sunt medalii, sau efigii, remarcabile prin intensitatea simţirii, forţa inteligenţei şi scânteierea limbajului. Horguelin, patrologul, cusurgiul, Ep. Sigrist, chiar Schudt, au câteva astfel de ‘epigrame’; termenul nu rebuie sã sugereze miniaturalul, ci vlaga expresie, inspiraţia şi pertinenţa gândirii. Remarci originale, ca acelea ale cinefilului care scria despre cinemaul B.
La evreul canadez, conotaţia e aceea de umor; la mine, sensul e de lapidaritate—expresia epigramaticã şi pertinenţa gândirii, în serviciul unor subiecte neumoristice. Estetica literarã a microeseului.
Nu e vorba despre ‘a spune în puţine cuvinte’ fiindcã nu prea ai ce spune.

Existenţa umanã, cãutare neobositã a sexualitãţii, a plãcerii în alte forme, şi a dominaţiei, subjugãrii.

Se poate numi alchimie, sau metabolism.

Auel& Queneau.

La evreul argentinian nu existã Collins, Doyle, Gaboriau; la Doyle nu existã Collins, Féval.

Istorie, geografie, poezie, dramaturgie, nuvele, nuvele gotice. Religie.

De 18 ani nu ştiu sã mai fi ascultat muzicã cu atâta poftã—cu cele şase nume (patru de rock, douã de muzicã electronicã).

Umorul, muzica şi sexualitatea. Trei laturi care caracterizeazã unicitatea evreului canadez. Evreului îi admir umorul şi gustul muzical—ambele sunt autentice.

Forţele ucigãtoare ale autoanihilãrii.

Genialitatea Lui Iisus e incontestabilã; Iisus nu e mai mãrginit decât Platon sau Shakespeare, nu e dezavantajat de nicio comparaţie umanã, nu e mãrginit prin comparaţie cu niciun alt om. Însã şi umanitatea Lui înseamnã tot mãrginire, condiţionare socio—istoricã, etc.. Pe de altã parte, El nu a predicat împotriva cuplului, etc.; mãrginirea Lui rãmâne circumscrisã la mentalitatea Lui, la personalitatea Lui umanã, condiţionatã istoric.

Primãvara aceasta am avut o cinstire deosebitã cãtre Pãtimirea Lui Iisus: gol, dezbrãcat în vãzul tuturor, lovit, huiduit, dat pe mâna slugilor şi a derbedeilor.

Estetizarea—cinema, muzicã, hainele. Voinţa, strãdania conştientã, latura formei, a delimitãrii, a coordonãrii.
Subiecte de cinema vrednice.

Cei competenţi citesc pe apucate, dupã cum apucã, atunci când apucã.

Interacţiunea cu Dumnezeu nu e psihologicã, ci metafizicã. ‘Simţirea’ misticã nu se referã la vreun ‘prieten imaginar’. Iisus nu e un prieten imaginar.

Vaticanul II corespunde aspiraţiilor mele religioase autentice—trecerea dincolo de ‘religia prietenului imaginar’. Ceea ce alţii numesc ‘diluare’, e simplificare, regãsire, despodobire. Regãsirea fizionomiei antice, primare.

Îi spuneam cã voi citi SF, adicã basme. La 6 l. dupã ce aflase de interesul meu faţã de policieruri (şi de ed. FILOCALIEI, cu trad., şi teologii nemţi).

Lapidaritatea: puţinul postat sã fie magistral.

Neconvenabilul—glumele sunt nu de insaţiabil, ci de reprimat.

Îmi plac cei care oferã, livreazã, furnizeazã literaturã, ceva de citit.

Sf. Chiril ca scriitor—articolul englezesc îl calomnia, neamţul era ambivalent, patrologul îl apreciazã, îl respectã.

Practica trebuie practicatã, şi gânditã numai în mãsura, sau pe mãsura practicãrii. A priori, pe hârtie, asceza nu e nici bunã, nici rea; e numai un gând nepus în practicã, o conduitã nerealizatã. Gândul ei e neconcludent. Numai practica decide ce e bun şi ce nu e. Asceza nepracticatã e ca haina neîmbrãcatã: gândul unei haine, o intenţie nerealizatã. Practica e norma realã—nu manualele. Asceza nu e ca folosirea unei unelte—instrucţiunile nu sunt suverane. Suveranã e numai experienţa.

Bucuriile cititului, ale literaturii însãşi, sunt suprareale, o viaţã de cititor nu e o viaţã irositã, aceasta e dimensiunea suprarealã a cititului; puţinãtatea aflatã în literaturã e mãsura mefienţei cu care acesta e abordatã. O carte, pe de altã parte, e un întreg real, neideal—aşadar, mixt, eterogen, în care izbânda, greşeala, falsitatea se juxtapun. Cititorul nu trebuie sã uite cã citeşte cãrţi reale, aşa cum sunt date—nu ideale. Existã, axiologic, de toate într—o carte. O carte de dimensiuni considerabile rezervã şi satisfacţii, şi dezamãgiri—e un întreg real, adicã mixt. Cititorii idilici sunt proşti cititori; o noţiune idilicã şi idealizantã despre literaturã e o eroare.

Ideea ‘continuãrilor’ nu a început cu Féval—fiul, şi nici cu Dumas, nici cu Cervantes, nici cu ‘Romanul trandafirului’, nici chiar cu Vergiliu—ci direct cu strãbunul Homer. Unele ‘continuãri’ urmeazã o naraţiune—pe când altele reinstaleazã o lume. Suntem înapoi nu neapãrat în urmarea aceleiaşi naraţiuni—ci în aceeaşi lume caracteristicã.

Unitatea ca diversitate, nu ca uniformitate; resimt existenţa alteritãţii şi a diferenţei ca pe un fapt pozitiv—din sentimentul propriei incompletitudini. Nimeni nu rezumã existentul. Cheia unitãţii ca şi comuniune nu e uniformitatea.

Pluralismul e o cucerire a minţii critice şi obiective.

Existã presupunerea conform cãreia pentru marxişti ‘social’ înseamnã numai alienare, relaţii de producţie şi revendicãrile lumpenilor.

Nu existã marxism fãrã revendicare politicã, ‘angajare’ şi activism. Ceea ce e de naturã sã indispunã. Existã tendinţa cãtre tezism. Nu existã marxism neutru. Nu prea existã marxism fãrã soluţie politicã, neutru politic, fãrã deziderate.
Nu existã marxism impasibil şi constatativ, un simplu diagnostic. Marxismul se vrea mai mult decât un diagnostic. Marxismul are neapãrat şi o cauzã politicã, militantã, un activism. Ceea ce nu e de naturã sã—l credibilizeze ca ştiinţã. Ştiinţa se cheamã, bineînţeles, materialism dialectic, acesta e numele ştiinţei.

Marxismul se vrea ba analizã, ba factor/ agent al dinamicii sociale.

Viitorii comunişti bolşevici, comisari, etc., îi reproşau lui GS … ieşirea din neutralitate, pãrãsirea neutralitãţii.

Câţiva intelectuali de anvergurã nu respectabilizeazã comunismul, aşa cum nu au respectabilizat nici reacţionarismul, tradiţionalismul monarhist. ‘Cu o floare nu se face primãvarã’. Comunismul nu e suficient girat de patru materialişti dialectici francezi—dintre care unul, discreditat ca şi conspiraţionist şi negaţionist. Existã intelectuali bolşevici respectabili—însã existã şi intelectuali tradiţionalişti monarhişti la fel de respectabili.

Îmi displace generozitatea programaticã; însã suferinţa m—a fãcut egoist, şi incapabil sã o bãnuiesc, sau cel puţin sã o postulez, şi în alţii.

Conduita simţirii. Interacţia.

Marxist sunt de la 24 de ani.

Generozitatea e mai bine sã fie programaticã sau politicã, decât deloc. Mai bine o generozitate ‘de partid’, decât egoismul lãbãrţat al monarhismului.

Furia politicã, vehemenţa. Comunismul mi s—a pãrut mai sapid decât creştinismul, iar cutare materialist dialectic, mai excitant decât ‘Pãr. …’. Nu trãiesc în vremea în care cele douã sã fie pe deplin conciliabile—aşa cã aleg exigenţa comunistã.

Teismul generic al majoritãţii.

Femininul şi feminitatea—20 de ani de absenţã.

Religia care derealizeazã—şi estropiazã. Dumnezeu nu e ‘prietenul imaginar’.

Un preot creştin nu e un magician, un şaman.

Am renunţat la totul, pentru nimic.

€--100 azi, 100 ieri (joi), 350 acum 11 z., 250 iniţial.