Noroi pe parchet

Noroi pe parchet





Îmbãtat de simpatia femininã, de simpatia arãtatã de femei.

O fire de Chateaubriand sau Hugo, în amploarea lor; iar Zola, italianul, n—a fost decât o caricaturã, mai în genul lui Dumas. Balzac e şi echivoc, ambiguu, şi mixt.

Ca lut expresiv.

Logosul creştin nu e un idol, ci un principiu de inteligibilitate.

Îmi plac icoanele Sf. Grigore al Tesalonicului—aratã blândeţe şi echilibru. Aşa mi—l imaginez—om de o sensibilitate aparte, de o simţire vie şi gingaşã, de o suavitate nemaiîntâlnitã—cu adevãrat serafic—Grigore seraficul! Iar scrierile Sf. Grigore al Tesalonicului despre Deipara asta şi aratã.

Şi Sf. Efrem predica despre un Dumnezeu, propovãduia un Dumnezeu care e întreg numai bunãtate; câtã distanţã pânã la ulteriorii predicatori ai pucioasei şi Gheenei!

Nu existã un tipar unic al sfinţeniei, scrie Sf. Efrem. Sfinţenia umanã are chipuri, e rezultatul alegerilor între mai multe posibilitãţi, toate bune—însã numai una adecvatã fiinţei unice a fiecãruia. Omul e liber sã aleagã, sã cultive mai ales unele, acelea care îi plac mai mult.

Singurãtãţile de holtei, cu berea, fumatul şi muzica.

‘Gestul’, afectarea, poza, momentul nu—şi au rostul şi sensul în religie. E necesarã reorientarea.

Schudt—un aferat, un militant, ‘nou în credinţã’, un agitat, un activist. Aferarea neofitului. Schudt e tot ceea ce nu vreau eu sã fiu în religie. Aferarea.
Fãrã indignare, fãrã pornire. Avva Dorotei, femeile, literatura, anti—unioniştii, aferarea. Climatul femeilor normale.

Sf. Efrem învãţa ca nimeni sã nu fie morocãnos, îmbufnat, înciudat, pornit, otrãvit.
Îmi amintesc cã P. îl numea, pedant, ‘Efraim’; gândindu—mã la receptarea lui în Vest, e adevãrat cã era tradus în culegerile de patristicã moderne, însã cred cã înscrierea lui în calendarul universal e târzie. Listasem ceva dintr—o scriere papalã în cinstea Sf. Efrem Sirul.

Un dascãl de bonomie şi largheţe.

Delãsãrile sunt modalitãţi de a—mi interzice.

Raportul Theravadei/ Hinayanei cu Zenul e acela al iudeo—creştinismului/ paleocreştinismului, al Bisericii incipiente, cu isihasmul. Suspendarea observãrii normelor mozaice, la Conciliul din Ierusalim al Apostolilor, oare nu contravine recomandãrii Lui Iisus de a face ‘toate ale farizeilor’, toate câte le fac farizeii? Vãzut de la distanţã, şi din punctul de vedere al unei sociologii naturale a religiei, budismul autentic e acela al Theravadei. Remarci similare despre creştinism le—am numi, însã, arheologism. Theravada pare a reprezenta budismul autentic, netransformat, nediluat; probabil cã la fel ar putea sã creadã un necreştin despre paleocreştinism.

Nu am noţiunea prezentului. Nu simt cum momentul decide ceva.

Reprimaţii tind sã accentueze un creştinism al represiei.

E deconcertantã şi paradoxalã, dat fiind caracterul non—occidental al Sf. Efrem, popularitatea lui teologicã în Bisericile de rit bizantin. Nu e o popularitate de cinstire, însã e una de citare şi de atribuire, de utilizare, exprimatã în folosirea scrierilor. Bizantinii nu s—au poticnit de semitismul lui, de elementul semit caracteristic, şi îl gustau în traducere. E paradoxal nesaţul cu care bizantinii l—au adoptat pe acest semit. Tocmai caracterul semit al imnografiei lui pare sã nu fi reprezentat un impediment. Ba mai mult, bizantinii au şi nãscocit un Sf. Efrem, apocrif, complet imaginar. Sf. Efrem a biruit în lumea bizantinã prin acest amestec de autentic şi de imaginar, apocrif.

Existã o altã ordine a lumii, vag înruditã cu ceea ce spune creştinismul—sau numai cu acela trãit, al laicilor, nu cu acela din cãrţi.

Creştinismul care falsificã şi deruteazã înţelegerea vieţii—creştinismul principal, monastic. Creştinismul militanţilor şi al neofiţilor.

O filozofie care sã nu fie a unui reprimat.

Sacralitatea în plãcere şi înfrigurare—nu în ritualizare, în pantomimã.

Religiile semite sunt religii ale reprimãrii; adesea mã regãsesc în obiecţiile aduse de Klages devalorizãrii vieţii de cãtre creştinism.

Vin., despre lingvisticã.

O atmosferã de şicanare, cicãlire, inhibare, vãicãrealã, descurajare.

Posibilitatea pãcatului, a rãului, a greşelii, nu e altceva decât posibilitatea bolii. Legitãţile sunt ambivalente. Tocmai fiindcã, de fapt, existã legitate în boalã. Deoarece boala e un fenomen raţional.

Esenţa individului nu e curcubeul de caracteristici empirice, ci caracteristica cea mai generalã. Tot restul e numai franja interacţiunii cu mundanul. Sunt refracţii.

Noi suntem autoportrete, scrie Sf. Efrem, nu imagini alcãtuite de Dumnezeu; cooperãm şi noi. Paleta e alegerea noastrã, ceea ce am simţit noi cã ni se potriveşte.

Antipatia faţã de vârstnici; fobia bãtrâneţii am avut—o de la 14 ani.

Cã sunt oameni pe care singurãtatea îi chinuie la fel de mult ca şi pe mine.

Cuvintele nu spun totul.

Ajuns pe mâna unor târâturi ca O. şi M.. Declasarea.

‘Disiparea momentului’ şi discontinuitãţile afectivitãţii.

Condiţionarea socio—istoricã a învãţãturilor Lui Iisus. Sunt limbaj, adicã determinare şi, prin urmare, limitare.

La Ev. Ioan, Logosul e o entitate metafizicã; noţiunii filozofice întrebuinţate de Ev. Ioan îi corespunde o entitate, distinctã de, şi identicã cu Dumnezeu—e un paradox. Acest Logos, entitate subzistentã realã, devine om, aşa cum Sofia veterotestamentarã devine Preacurata Deipara. În gândirea anticilor, o astfel de entitate nu e, în existenţa ei transcendentã, ‘persoanã’; persoanã devine prin înomenire.

E adevãrat cã Pãr. Rahner a preluat tendinţa lui Régnon—însã dându—i o întrebuinţare iconomicã, în Revelaţie. El deplorã monoteismul iconomic; alfel, dimpotrivã, subliniazã şi accentueazã monoteismul strict. Tocmai prin aceasta, Pãr. Rahner nu e ‘rãsãritean’ deloc—fiindcã triadologia lui pronunţatã, caracterul treimic, sunt iconomice. Treimea subliniatã de el, pe urmele pionierului Régnon, e aceea iconomicã. La fel e şi la barthieni.

Triadologia clasicã nu submineazã monoteismul pur mai puţin decât dumnezeirea neparticipatã şi aceea participatã.

Aşa cum nu se crede în negreşelnicia VT, pogorãminte se poate sã existe şi în NT.

Nu vedea în literaturã decât ilustrarea şi confirmarea unor generalitãţi şi truisme.

Din traducerile criterioniştilor, e vorba numai despre policierurile traduse anonim/ pseudonim, din staţiunea de ski, şi despre Dna. Buck (‘Pará’). Ambele, cu alura de cacialma.

Butor& MP. ‘Eneida’. ‘Quijote’. ME de M, A., AF. Blaga& Vianu.
Meritele literare ale cel puţin unuia dintre traducãtori nu erau puse în discuţie.
Butor. Streinu, Coşbuc, mi se pare cã protocronistul Papu, Pãstorel, Blaga, Vianu.

Şi urechea pentru muzica indianã se educã.

Sf. Efrem Sirul, care, ca imnograf, e cinstit ca unul din Învãţãtorii Bisericii universale, e reprezentat ca diacon—întocmai ca Sf. Francesco.

Eu apreciez la alţii lucruri de mai proastã calitate decât acelea pe care le ofer eu altora.

Un romancier, un Pãrinte, un teolog, douã cãrţi biblice.

Femeile sunt, prin ceea ce fac, standardul naturaleţii.

Abel, Noe, Avraam, Moise, Iisus, Rusaliile, Vaticanul II; cu alte cuvinte, Vaticanul II e un eveniment religios de acelaşi ordin.

Azi, în timpul Missei, abjurarea parţialã. Nu mã mai identific cu idealul ascetico—mistic, al reprimaţilor, creştinismul degeneraţilor, Biserica reprimaţilor.

Clift şi Roxana, naturaleţea şi berea.

Cele vreo opt roluri ale lui Clift (‘De aici …’, ‘Inadaptaţii’, ‘Mãrturisesc’, ‘Procesul …’, ‘Râul …’, ‘Râul roşu’, ‘Dintr—o datã, …’; însã probabil cã primul a fost, înaintea lui ‘De aici …’, idila cu Dna. Taylor). Westernul cu Wayne—paradoxul sau aporia vârstelor; idila rusticã. Adevãrul Dnei. Taylor—dincolo de camionagiii senectuţii.

Romanele ample seamãnã, ca intensitate senzorialã, cu bãutul şi sexualitatea. Înţeleg ‘pariul lui Hemingway’ (reuşita în roman).

Limbajul ultim al femeii, instanţa ultimã, nu e niciodatã norma, Legea. Deplâng subvertirea matriarhatului. Pãgânii ca mine.

Clift, Roxana, limbajul, trei alte femei, aniversarea.

Femeile se exprimã în strãfulgerãri.

Ideea despre cum se cunoaşte o carte mi—o dau ŞUANII la Gracq.

Am o meserie mişto, o meserie cool.

Corespundea atât de mult aşteptãrilor mele, fricii mele, convingerii cã aşa are sã se întâmple, cã numai aşa poate fi. Deprinderea cu urâtul, cu pustiul.
Teologia bunã spune cã suferinţa e stupidã şi fãrã rost; ea trebuie înfruntatã, nu cãutatã.
Epavã bãtutã de valul durerii.

Azi, despre Moisil, anticariate, ORIZONTURI, Sãhleanu.

Uneori cãrţile trebuie citite fãrã a mai asculta pãrerea autorilor lor—v. Horguelin şi SĂGEATA NEAGRĂ, VN şi DNA. BOVARY. (Pentru mulţi, DNA. BOVARY trece drept un roman prozaic şi tezist.)

Impresia fãcutã de Londra a fost aceea de oraş al artei şi al frumuseţii. Dat fiind cã ştiu atât de puţine lucruri, despre tot restul am aprecierile stereotipe preluate de la alţii.

Existenţialismul a cãutat sã uzurpe subiecte ale teologiei ascetice şi mistice; aceasta era analiza, religioasã, a existenţei—cãreia maeştrii au cãutat, pe urmele filozofiei religioase (SK, ruşii, evreii, unii francezi) sã îi substituie o analizã metafizicã, pornind numai de la datele naturale.

Dandy—ismul nu înseamnã superficialitate, ci dimpotrivã.

Urâţii pe care îi citesc (GS, JG). Citesc mulţi urâţi.

Nuvelistica SF la catolicul Watson.

Gustul familiar al temniţei, al clauzurii.

Catolicul Watson e un recititor de culegeri de prozã scurtã SF, de povestiri SF.

Dumnezeu are preferinţa neînsemnatului, a epigramei şi a koanului, mai degrabã decât pe a epopeii. În Biblie existã proverbe, zicale, romane filozofice scurte, etc.. Deasemeni, un scurt tratat filozofic. Mai multe proclamaţii metafizice raţionale (Proorocii).
Biblia cuprinde folclor, proverbe, poezie, naraţiuni, câteva scrieri metafizice (Proorocii).

Participarea la Euharistie trebuie sã fie rezultat al vieţii creştine, nu scop al ei. Ea e semnul vãzut al deplinãtãţii unirii cu Hristos.

Abrevierea nesacrilegã; ‘Încercarea …’.
Abrevieri şi redenumiri. Clavell nu e Dante. Reintitulãri.

Horguelin reabiliteazã şi gireazã.

Lecturi în acord cu vremea, şi care chiar mã interesau.

Douã ed. în câte douã vols..

‘Toate drepturile şi curmezişurile’, stipuleazã Horguelin.

Copile cu un chip atât de pur, ca ten şi linii.

Legãtura bolşevismului cu mozaismul nu e documentatã în niciun fel. Ca şi cum s—ar spune cã nazismul reprezintã nãzuinţa Bisericii luterane de a eradica ortodoxia slavã. Sau cã legionarismul e expresia antisemitismului ortodox (hai, cã aici chiar am nimerit—o!). Nu ştiu câţi rabini au fost militanţi bolşevici. Preoţi membri ai organizaţiilor teroriste au existat—în Rusia, în România, în Grecia (de ex., Romanides în vremea dictaturii).
Proponenţii paseismului de dreapta nu realizeazã cã elucubraţiile lor nu—s deloc mai puţin utopice decât acelea ale comunismului.

‘Chaque année, je pars me promener une dizaine de jours dans une région déterminée, mais un peu au hasard des routes, et il m’arrive de regarder la carte routière pendant tout le déjeuner. Je trouve cela inépuisable : les raccourcis, les possibilités d’aller dans tous les sens. C’est absolument passionnant pour moi, et cette carte routière qui n’a pas une grande valeur géographique est une grande source de jouissance’.

Cred cã nebunia provine din întrebuinţarea îndelungã a unor deprinderi proaste de gândire. Nebunia e rezultatul, scontabil, al folosirii îndelungi a acestora.

Un vicar, dupã ce a citit [?] ĨNGERI …:’—E, totuşi, [un pic cam] exagerat.’

Postãrile lui Horguelin le am în minte atunci când scriu despre proza narativã—şi pe ale baptistului, când discut locuri din teologie.

Pot fi speriat, pentru cã mã încep prin a mã speria şi intimida eu însumi—interiorizarea timpurie.

Cu inteligenţã când ironicã, şi când afectuoasã, empaticã; singurul bine al ironiei e inteligenţa, nu negativitatea, ci scânteierea, ingeniozitatea, etc.. Oricum, o inteligenţã care nu gãseşte decât de ironizat e suspectã.

Îmi bãteam joc de singurul om, Elena, care nu—şi bãtuse joc de mine.

Horguelin pune mare preţ pe autori ca Larbaud, Louÿs, Jarry, Gide, Paulhan, o cohortã azi uitatã—reprezentaţi de cãtre alţii ca oarecum indigeşti, sau aproape indigeşti.

Ilustrãri ale cretinului literar: Roussel, Jarry, analogul lui Rousseau Vameşul. Ponson ai avangardei.

Mai ales un rând despre jurnalul lui Queneau, ca imagine a lecturilor lui. Horguelin, neconvins, însã, de schiţa de roman a acestuia.

Unanimitatea criticã e fãrã sens, nu spune nimic. Scopul literaturii nu e cunoaşterea, ci simţirea; De Quincey avea dreptate. Ca şi în iubire, şi aici consensul nici nu e de dorit, iar convergenţa e individualã.
Învechirea literaturii corespunde perimãrii unor motive extraestetice. E adevãrat şi cã experienţa literarã a generaţiilor trece în educaţie, se învaţã. Noul poate crea confuzie; e nevoie de timp, pentru a—l sorta.

Tezismul şi didacticismul sunt mereu dezagreabile. Dacã dezaprob literatura cu tezã religioasã sau clericalã, la fel o dezaprob şi pe aceea cu intenţie anti—religioasã sau anti—clericalã.

Cei care apreciazã pledoaria, apreciazã gestul, intenţia.

Douã sau m. m. scrieri pot fi discutate împreunã, însã dupã criterii estetice, altele decât acelea arbitrare, ale asamblãrilor întâmplãtoare. Relaţionarea tematicã sau de gen nu e suficientã—şi, mai ales, nu e convingãtoare, e artificialã. Juxtapunerea esteticã a douã sau m. m. scrieri e alta decât aceea aleatorie, extrinsecã, a antologiei sau a rev..

‘et surtout deux cents pages passionnantes sur Flaubert, évoqué à travers sa correspondance et ses carnets de travail. Le tout se conclut par un article épatant sur le statut du personnage secondaire au sein d’une composition romanesque, à travers l’exemple de la destinée du Justin de Madame Bovary, dont Barnes montre qu’elle est une sorte de miroir en réduction du roman tout entier, conçu pour passer pratiquement inaperçu, comme un détail caché dans une fresque et qui la résume tout entière. Un modèle de narratologie appliquée comme elle devrait toujours l’être : aussi passionnante qu’une enquête de Sherlock Holmes, attentive au texte, non jargonnante, et riche d’enseignements’

Dublul cr. al completitudinii.
Dandy& dublãri—la 3 s., la 5 z. [cf. ieri]. Bruneta—la 10 l..

Elementele incipiente trebuiau sã fi fost cumva date; prin vis, omul se proiecteazã în plauzibilul situaţiei, în rãutatea situaţiei, întrevede desfãşurarea plauzibilã a situaţiei. Aşadar, elementele începãtoare trebuiau sã fi fost deja cumva prezente. Omul intuieşte o schiţã, o schemã. Prevede, pornind de la ceva prezent. E un pas înainte al raţiunii, luând formã învãluitã, mascatã, ambiguã. Omul intuieşte ceea ce e cel mai plauzibil sã se întâmple; nu e niciun salt în viitor, ci o previziune raţionalã, în care subconştientul ajunge sã destãinuie ceea ce mintea treazã poate cã încã nu izbuteşte sã realizeze, nu conştientizeazã. Însã e vorba tot despre ceva prezent.

Anticii epicurei gustau înţelepciunea pãgânã, care nu era deloc mai puţin asceticã, nu era deloc mai neasceticã decât aceea creştinã. Pãgânismul antic, al orficilor, pitagoreicilor, platonicienilor, stoicilor, nu era deloc mai puţin ascetic decât creştinismul. Epicureismul autentic nu e un plezirism.

Tonusul mintal şi fizic.

O lume de diavoli, patimi, nevroze şi rãutate.

Ajunul şi psihiatria; a doua modalitate (în aceeaşi zi). A treia modalitate—imediat dupã întoarcere, direct. Nici urmele Botezului.

Ca Starobinski, despre cvartetul new—yorkez.

Genul de filozof interbelic, respectabil, tern şi anost. Om cu o vie conştiinţã a limitelor cunoaşterii. Raţionalist neprometeic.

În critica literarã se poate ‘demonstra’ orice, fiindcã suntem pe tãrâmul nedemonstrabilului. Concluziile reflectã arbitrarul, aleatorul premiselor.

Lumea e imperfectã, totul e ciobit; trebuie sã poţi afirma teologia ştiind, nu ignorând.

Şocul amar de a fi aflat brusc prea mult, şi lucruri prea urâte, din viaţã.

Convingerea. Eu nu conving, n—am convins. Paradoxul amar.

Efectul în timp al impresiei literare, amplificarea sau diminuarea.

Evocarea [prin] e altceva decât citarea, juxtapunerea de citate. Mã gândesc la Barnes şi GF. Nu sunt însãilãri de citate; remarcile însoţitoare conteazã mãcar la fel de mult. Rezumarea la colaj, la însãilarea de citate, e neconvingãtoare. Colajul e şubred. Nu e numai prezentarea de ‘morceaux choisis’, o pedanterie ca oricare alta. Remarcile însoţitoare ar trebui sã intereseze mai mult decât citatele ilustrative. Altfel, din simpla citare nu poate rezulta decât ceva forţat: abreviat, aşadar incomplet, lacunar, deficitar.
Evocarea lui GF de cãtre Barnes intereseazã prin aportul literar, prin remarcile cu care portretistul a însoţit citatele.
Iar la Barnes nu existã dihotomia, deploratã de Paleologu, existentã, însã, la Cãlinescu şi la EMC, între naraţiuni şi scrisori (în defavoarea primelor—bineînţeles!).

Sunt lucruri care meritã numai dacã sunt fãcute fãrã efort şi strãdanie, care nu trebuie sã fie un scop conştient.

Cititul neagã prezentul, în dublu sens—atât prezentul ambiant, cât şi pe acela decizional, prezentul ca timp al deciziei.

Tematizarea (câteodatã) umoristicã a sexualitãţii. Bonomia umorului acestui evreu, care nu îi seamãnã lui W. Allen. Scurte eseuri umoristice, vioaie, scânteietoare, agere şi lejere. Dealtfel, trebuie acordat umorului şi ironiei ceea ce e al lor. Ironia nu ca şicanare, ci ca umor şi inteligenţã; nu ironia înveninatã, resentimentarã.

În existenţa cititã, niciodatã nu trebuie cu adevãrat decis acum, hotãrât acum.
Insignifianţa lãuntrului fetişizat.

Copila de la petrecere& ’91, încercarea sãrutului de gratitudine& Brass& douã adulte—sem. VI, sem. XI (la 2 ½ ani)& la 6 ½ l.& ceea ce îi spuneam Elenei.
Lazariu, refuzatã.
Identitatea evreului. Catolicul Watson. [De fapt, canadeza. Câteva indicii ale naţionalitãţii: muzica, oraşul ….]

Muzica aleasã, ieri.

Dupã prima mea ejaculare, o surprizã, am încercat sã sãrut, recunoscãtor, dosul care o ocazionase.

Cel mai uşor de agãtat e femeia însoţitã, fiindcã trebuie fãcut repede.

Oamenii nu sunt absurzi, ci numai sunt tentaţi sã se comporte absurd, ca sã se amuze.

Umorul ironic şi simpatia sunt o falsã alternativã; în ceea ce scriu, ele trebuie echilibrate—despre unele scrieri mã pot pronunţa afectuos, despre altele, umoristic.
Evreul canadez B. m—a învãţat câte ceva despre umor.

Umorul.
Dosul—blonda adultã în albastru; sânii—tânãra şatenã& copila: ’92. Bruneta de ieri. Bruneta—la 10 l..

Umorul nu e ceva, ci e cineva, e o laturã a persoanei.

Wojtyla era un cabotin, însã nu un farsor; e neîndoielnic cã la Missele tineretului el venea ca vedetã, nu ca celebrant. Era acolo ca vedetã; tinerii erau acolo pentru el, iar el le era prezent (numai) ca IMAGINE, ca siglã. Patriarhii ruşi sau greci nu fac aşa ceva.

Uneori, vrând sã fie concişi, oamenii recurg tocmai la ceea ce nu trebuie—la termenii cei mai generali, mai vagi, mai necaracterizanţi, încât impresia, paradoxalã de fapt, e aceea de diluare. Oamenii cred cã a fi scurt înseamnã a generaliza. Ştiu şi contraexemple—patrologul, baptistul, Horguelin, un cinefil care scrie despre filme de serie B.

Schopenehauer, Hegel dezmint teza desãvârşirii la senectute, a senectuţii desãvârşite.

Postarea catolicului Watson despre ‘Şcoala francezã’, despre care credeam cã—mi va da motive sã—l invidiez, e dezamãgitoare, evident bazatã pe surse secundare, şi foarte vagã, rezumatã la generalitãţi. Nu e analizatã NICIO SCRIERE A VREUNUI EXPONENT, sunt numai generalitãţi din auzite, preluate din surse secundare. Eu mã aşteptasem, nu se ştie de ce, la vreun tur de forţã; însã e numai o însãilare, singurul realizat e paragraful despre Baillet.
Ca de obicei, însãilarea de date nu spune nimic; mai ilustrativã ar fi fost studierea fie şi a unei singure pagini a vreunei scrieri a unui oratorian, de ex..

Nu e o ‘epopee derizorie’, ci una a derizoriului. Derizorii sunt epopeile stângace şi neinspirate.

Îmi place SF—ul în felul în care—mi plac basmele, fiindcã e în mãsurã, ca şi ele, sã simbolizeze farmecul literaturii, latura magicã, fermecatã. În felul acesta aparte, adicã, se cuvine sã—ţi placã literatura—ca basm, ca încântare. Nu ca duplicare a existenţei—care are toate lipsurile xerografierii.