Creştinismul ca religie gânditã de monahi şi de asceţi, de ritualişti şi sacramentalişti, mã intereseazã destul de puţin. Protestantismul oferã o alternativã.
Cã existã profunzime în creştinismul patristic, al Bisericilor apostolice, etc.? Bineînţeles—ca şi la Platon şi la discipolii sãi, ca şi în marile religii asiatice. Asta nu înseamnã cã nu existã tot atâta unilateralitate, prejudecatã, tendenţiozitate, devalorizare conştientã a existenţei. În acest sens, eu sunt anti—Newman.
Protestantismul e alternativa la religia monahilor şi a asceţilor. La religia nefirescului şi a silniciei.
În centrul real, nu imaginar, al Bisericii, se aflã laicii. Laicii nu sunt cãlugãri nerealizaţi. Din fapt marginal şi excepţional, monahismul a devenit foarte de timpuriu, în creştinismele apostolice de pretutindeni, normativ. Nu se poate contesta cã în foarte multe cazuri, încã şi azi, creştinismul monastic chiar spune ceea ce afirmã Nietzsche cã spune. Chiar e o spiritualitate pervertitã, a represiei, care sfârşeşte totdeauna prin a curãţi inclusiv ceea ce trebuia pãstrat. Nu mai e o echilibrare, ci un dezechilibru de sens contrar celui care trebuia contracarat.
Asceţii sunt oameni fãrã experienţa firescului şi a cotidianului; parabolele Lui Iisus nu erau despre esenieni, ci despre agricultori, etc..
Mã pronunţ pentru o laicitate deschisã, nefanatizatã; laicitatea nu e incompatibilã cu metafizica (v. Simmel). Altfel, mã intereseazã mai mult marile adevãruri ale religiei, decât ‘stilul ascetic creştin’.
Progresismul nu e o denaturare, ci o renaturare a creştinismului.
Altfel, socialismul, metafizica, literatura, cultura popularã, fac sã nu am atâta simpatie pentru bigoţi şi pentru creştinismul bigoţilor, pentru zorzoanele şi gablonzurile ‘creştinismului devoţional’; atac atâta coaja, fiindcã apreciez miezul. În formele lui istorice, tradiţionale şi convenţionale, creştinismul apostolic nici nu e pentru orice fire—ci de la unele firi cere o falsificare, o neautotransparenţã. O anume ipocrizie faţã de sine.