Norma fiinţei create provine de la un Creator necreat—aceasta e demnitatea umanului. Dumnezeu trebuie sã fie reperul, în sensul cã o fiinţã creatã nu îşi poate primi norma de la o altã fiinţã creatã, o fiinţã creatã nu îi poate fi normã unei alte fiinţe. Dumnezeu nu e un prieten imaginar, ci emitentul normei valabile.
Oamenii tind sã fie selectivi. De ce aleg unii oameni, de ce triazã predania? Probabil cã nu o fac arbitrar. Nu existã delegare a gândirii. Instituţia bisericeascã e un întreg fie abstract, fie difuz şi fluctuant, iar miza mântuirii e individualã. Oamenii aleg, fiindcã aşa le spune simţul adevãrului. Chiar dacã instinctul adevãrului se înşealã, nu existã alternativã, la altceva tot nu se poate recurge. Însã existã o altã concluzie mai importantã—e posibilã cunoaşterea parţialã, în trepte, ‘ceva’.