Fiinţa trebuie atât restauratã, cât şi dusã mai departe, desãvârşitã în acord cu chemarea ei, continuatã. Existã, aşadar, douã exigenţe distincte cãrora le rãspunde sfinţirea. Sfinţirea nu e fie una, fie alta—ci mereu ambele—şi restaurare, tãmãduire, limpezire, şi transformare. Sfinţirea aduce şi restaurarea, şi preschimbarea vieţii—deopotrivã vindecã şi transformã. Sfinţirea mai întâi limpezeşte, restaureazã, şi apoi transformã, fiindcã omul existent e deopotrivã deteriorat şi incomplet. Existã doi paşi: sfinţirea limpezeşte viaţa şi apoi o transformã, însã în acord cu normele ei inerente; harul nu distruge natura, însã natura nu e numai restauratã, reparatã, ci şi preschimbatã, iar aceastã preschimbare respectã normele existente ale naturii respective, nu le distruge.
Cel puţin în teorie, protestantismul pierde ambele elemente—şi pasul restaurãrii, şi pe acela al preschimbãrii. Însã fãrã acestea douã, nu poate sã existe bucurie. Fiindcã dacã sfinţirea e prin imputare exterioarã, atunci şi bucurarea de cele veşnice e tot prin imputare exterioarã; omul trebuie sfinţit tocmai pentru a se putea bucura, pentru a putea ajunge sã se bucure de cele dumnezeieşti, nu e satisfacerea unei exigenţe juridice. Sfinţirea îi serveşte omului, nu e o formalitate juridicã, nu e ceva ‘pentru a îmblânzi mânia Lui Dumnezeu’. Sfinţirea serveşte tocmai la pregãtirea pentru bucurarea de cele veşnice—e ‘haina de nuntã’, uleiul opaiţelor, etc.. Ea nu e rãspunsul la exigenţe juridice, ci aducerea în condiţia de a se putea bucura de darul dumnezeiesc.