Sfinţenia trebuie abordatã fãrã insolenţã, însã şi fãrã ipocrizie. În ipocrizie nu e nimic sfânt. Dacã prin ‘a judeca’ se înţelege a te pronunţa lãutãreşte, sau în necunoştinţã de cauzã, sunt de acord; dacã înseamnã a ajunge la o apreciere istoricã obiectivã, documentatã, atunci ţine de asanarea minţii. Depinde de nivelul de documentare la care ne situãm. Admiraţia ipocritã e o admiraţie mediocrã. Dacã ‘a judeca’ înseamnã a condamna neîntemeiat, sau cu uşurãtate, atunci e o greşealã. Însã sfinţii nu sunt automate, ci fiinţe reale. Orice fiinţã umanã are o laturã dezamãgitoare. Refuzul de a o vedea e un subterfugiu copilãresc, nedemn de o minte salubrã.
Ipocrizia hagiograficã nu le aduce servicii sfinţilor. Sfinţii nu sunt separaţi de restul omenirii prin hotarul dintre necreat şi creat. Numai Dumneezu e fãrã greşealã. Sfinţii au scãderi, şi nu existã motive pentru a le omite dintr—o prezentare echilibratã. Ambele Testamente, Vechi şi Nou, nu îi ‘judecã’ pe sfinţi atunci când le aratã scãderile. Se învaţã şi din acestea.
Sf. Augustin e un sfânt foarte ‘judecat’ de ortodocşi, cu toate cã, formal, îi e recunoscutã sfinţenia (ca sã nu spun … ‘fericirea’!).
În reprezentarea ortodoxã, vãd destule cazuri în care sfinţii occidentali, deşi omologaţi de Bisericile rãsãritene, sunt ‘judecaţi’ în termeni foarte tranşanţi. Ep. Sigrist deplora obrãznicia cu care S. Rose îl ‘judecã’ pe Sf. Augustin în cartea pe care i—a îunchinat—o; acelaşi Sf. Augustin pe care Sf. Fotie cel Mare îl numeşte ‘sfânt’, şi nu … ‘fer.’.
Se mai întâmplã ca şi Sf. Petru Movilã sã fie ‘judecat’ de cãtre ortodocşi, şi alţii. Aşa cã, înainte de a da lecţii altora, sã le învãţãm noi.