Simt că lui Chesterton i se întâmplă să amalgameze semnificaţia personală pe care a avut-o pentru el literatura lui Stevenson, cu aceea istorică. Mă gândesc la semnificaţia spirituală a gestului. Stevenson era mai degrabă un literat reprezentativ, decât un pionier. Tradiţia romanescului continuase şi în Anglia, nu numai în Franţa şi Germania. Există acest aspect dual: al literaturii de gen, şi al artei, cuprinzând şi morala, etc.. Chesterton găseşte prea mult în prima, sau îi atribuie prea mult. Literatura de gen nu e prin ea însăşi o salvare spirituală. Sau: spiritul operei lui Stevenson nu e intrinsec genurilor pe care le—a abordat. Chesterton afirmă că Stevenson e unic; poate că aşa e, dar atunci nu e unic prin genurile pe care le—a ilustrat ca povestitor. Şi chiar dacă, şi când le—a dat o viaţă nouă, sau neasemuită, tot nu a fost unicul care s—o facă. Chesterton vede aventura fizică drept simbolică. Dar simbolul e determinaţia creatorului, a originalităţii lui. De aceea, pledoaria lui Chesterton ajunge să pară insuficient raţionată, gândită. Îl credem în stare de mai mult.