Elogiile ipocrite, prefăcute, calviniste, ale lui Stevenson mi se par de o ticăloşie urâtă şi puerilă: enumerarea defectelor, obiecţiile numeroase, sublinierea scăderilor, ceva moralist şi meschin. Se simte invidia bolnavului ambiţios, a infirmului. Şi toată simţirea poate deveni inteligentă. Elogiile lui Stevenson sunt adesea perfide, meschine, condescendente, şi împovărate de clauze şi obiecţii. Lang i-a reproşat-o, în legătură cu Scott.
Stevenson ignoră, cu ipocrizie, că oamenii de gust (Wilde, lang) iubeau 'Bragelonne', fără restricţii, că prestigiul estetic al romanului era imens. De aceea, lauda lui e dubioasă şi făţarnică, un regres. E ticluirea unui calvinist ipocrit şi meschin. Afectivitatea depinde de inteligenţă, pe calea virtuţii; sub pretextul de a fi 'obiectivi cu ceea ce (pretind că) iubesc', ei admiră mediocru, strepezit. Aşa e admiraţia lui Stevenson: strepezită, răutăcioasă.
Pretutindeni, Stevenson dă percepţiilor lui formularea universală a unor legi ale percepţiei estetice.
Stevenson are un paragraf detestabil în care afirmă că ceea ce nu îi interesează pe copii în artă, nu trebuie să îi intereseze nici pe adulţi; că un fierar analfabet e arbitrul artei, şi că Stevenson e de partea majorităţii. Totul, în acel stil teatral, căutat, retoric, cu efecte juvenile.