Puţinele pagini de critică rămase de la Conrad propun contrastul dintre lipsa patentă a artei (Marryat, Daudet) şi artă (Cooper, Turgheniev, Wells, France). Despre ultimul, a scris cel mai puţin bine, Conrad nu era un analist, un critic analitic.
La Conrad, artă nu înseamnă stil, ci poezie profundă, viziune, înţelegere superioară, adâncime. Avea pudoarea de a aminti mai degrabă emoţia, decât meşteşugul artei altora.
Admiraţia lui Conrad pentru France pare neconvingătoare, ironică, la limita batjocurii; iar încercarea penibilă de a pastişa ironia detaşată a lui France dezvăluie motivul impresiei, resortul: Conrad scrie despre France într-un stil inspirat chiar de acesta, de unde nota falsă şi bizară.

(Însă aceasta era adictivitatea lui France: Ibrăileanu, Zarifopol, Lovinescu, Ralea, Powys, etc..)