Redactat într-un stil publicitar şi ponosit, vulgar, ghidul literar al lui Cowper Powys e o juxtapunere de stupidităţi exasperante, clişee şi observaţii rezonabile, utile.
Hiaturile sunt evidente (absenţa poeziei, a lui Tolstoi, Trollope, etc.; zilele acestea m-am gândit la obiceiul lui Stevenson de a se raporta la literatura sc. XIX: Balzac, Thackeray, Dickens, Trollope, Meredith).
Gloata e menţionată cu dispreţ (Horaţiu şi Gorki), ca şi democraţia. Hedeonismul şi elitismul sunt proclamate cu o fervoare şcolărească, de parvenit cultural. Grila lui Cowper Powys aminteşte de Bataille. Însă nu există reabilitări ale vreunei opere. Paleta e foarte convenţională. (Cowper Powys credea în verdictele istoriei.)
Interesul literar al lui Cowper Powys se îndreaptă către psihologia romanescă (Balzac, Dickens, 'La răscruce de vânturi', Dostoievski, Whitman, Conrad, Pater).
Autorii capitali sunt Pater, Rolland, Dostoievski, Rabelais, Goethe.
Aprecierile au originalitatea nesigură, laşă, evazivă, stângace, a parveniţilor, gata să conceadă.
Ici şi colo, jaloane: 'Măgarul de aur', Chaucer, romancierii englezi ai sc. XVIII, 'Wakefield', 'Meister', Poe, 'Ecce homo', 'Christophe', 'Potirul …' şi 'Jim'.
Pledoaria pentru opere voluminoase, cuprinzătoare, pentru masivitate, îl face simpatic; ceea ce îl încânta la Cannan, Onions, Bennett, e calibrul.
De fapt, atât Onions cât şi Bennett sunt prezentaţi cu trilogii (în cazul celui de-al doilea, chiar o pentalogie).
Conrad, Pater, Hardy sunt recomandaţi cu câte cinci opere, James cu şase, Wilde, Galsworthy şi alţi câţiva clasici, cu câte trei.
Ultima treime a ghidului lui Cowper Powys se referă la literatura engleză contemporană.
Sunt menţionaţi Safo, Villon, Michelangelo, Shelley, Keats, Verlaine.
Cannan e amintit şi ca traducător.
Sunt recomandaţi numai patru antici europeni.
Se reţin stupidităţile exasperante despre d'Annunzio, Whitman, Cervantes ('stilul nobil'), Dante, Dickens.
În romane, îi plăceau digresiunile despre artă (Maugham, d'Annunzio).

Câteva opere sunt de eseistică (Browne, Lamb, Emerson, Pater, Wilde, Chesterton, dar şi Heine, Nietzsche).
Cowper Powys aprecia trăsătura biblică a unor opere (Scott, Kipling).
E interesant că John Cowper Powys distinge 'jude' de romanele tragice din epoca de mijloc a literaturii lui Hardy, şi pe toate de operele amicale ale primei epoci.
'Toate aspectele vieţii moderne' îl dezgustau şi indignau. Excomunicările lui colţuroase au străşnicia puritană. Eseurile lui Cowper Powys sunt în acelaşi stil indignat, exclamativ, posomorât, de o puerilitate sentenţioasă şi bombastică.
Sensibilitatea culturală a lui Cowper Powys e plebee şi banală; şi câteodată iese la iveală insolenţa plebeului. Ca istoric al literaturii victoriene, Chesterton discută frumuseţi pe care plebei ca John Cowper Powys sau burghezi ca Bennett nici nu le bănuiau.
Cowper Powys e un eseist mai interesant decât Lawrence, de care aminteşte prin sentimentalitatea plebee şi exclamativă, şi prin stilul juvenil, aşa cum aminteşte de Bennett prin afectare şi surescitare; şi aşa cum Lawrence amintea de Stevenson prin timbrul juvenil, dezlânare, înfrigurare şi vioiciunea, însufleţirea şi rapiditatea remarcilor.
Din cele 18 eseuri ale culegerii din 1916, cele despre James şi Conrad sunt superioare acelora despre Montaigne, Balzac, Hugo, Maupassant şi France, care probabil că îi spuneau mai puţin. Din cei şaisprezece autori, cinci nu sunt recomandaţi în ghid (trei francezi şi doi englezi).
Cowper Powys place atunci când trece de la generalităţi şi teorii, la analize şi senzaţii distincte, la discutarea de exemple. Era un vizionar; şi, câteodată, un exeget adevărat, un critic.
În mai multe eseuri (de ex., cele de literatură franceză), Cowper Powys rămâne la generalităţi, la enunţuri vagi, discutând fizionomia ca exprimată în operă, nu direct ca opere distincte, într-o situare cronologică. E mai interesant când caută trăsături ale operei, nu ale autorului, deşi crezul său afirmat era că atmosfera estetică primează.