Teoria multiversului

Am citit două eseuri, interesante dar nesatisfăcătoare şi prea schematice, ale lui Crumey, despre istoria ideii de multivers.
Dacă Universul e infinit, şi numărul atomilor e infinit, nu văd de ce s—ar repeta ceva. Cred că Tegmark se referă la universuri discontinue, care nu sunt în continuitate spaţială. Pitagoreicii aveau nevoie de un Univers finit, de un substrat finit. Atomiştii şi Cicero se refereau la lumi paralele aflate în continuitate spaţială, aşadar tot la un Cosmos.
Ideea filozofică de Cosmos nu presupune geocentrismul.
Combinaţia prezentă (tiparul cosmic) e unică, deoarece e a întregului. Interdependenţa distruge vertijul relativului. Întâmplarea e irepetabilă, din cauza scării.

Majoritatea operelor discutate de Crumey nu se situează în teroarea identicului, a dublului; iar oribil e că ar putea fi repetat identicul. Leibniz, fizicienii moderni, autorii argentinieni citaţi de Crumey se referă la variaţie, nu la identic (ca pitagoreicii, atomiştii, Cicero, Nietzsche). E un alt vertij, mai anost. Crumey amalgamează aceste direcţii ale imaginarului, într—un eseu insuficient raţionat.
Variaţia nu dizolvă identitatea, chiar dacă porneşte de la aceeaşi ipoteză mecanicistă (că identitatea e rezultatul configuraţiei atomilor).
Istoria alternativă, fictivă, nu implică coexistenţa unui Univers alternativ. (E acelaşi univers, dar altfel.)
Erudiţia lui Crumey e de mâna a doua, iar raţionamentul, aleator; eu nu am înţeles ce anume l—a frapat pe Crumey la filozofia lui Benjamin, din care reţine o teorie leibniziană a ideilor şi interpretarea alegoriei (ale cărei echivocitate şi nedeterminare nu corespund înţelegerii clasice a termenului); e de presupus că ceea ce i—a plăcut e imaginea dialectică a istoriei. De altfel, Benjamin raportează nedeterminarea alegoriei baroce la religie, nu la fetişizarea mărfii. Adică, e un altfel de nedeterminare, decât echivalenţa crasă a mărfurilor. Crumey sugerează că Borges împarte cu Blanqui defetismul; dar eu cred că, de fapt, Benjamin are în comun cu capitalismul, vertijul şi nihilismul. Aceleaşi lucruri sunt prezente şi în utopia critică a lui Schlegel. Benjamin era fascinat de echivalenţă, de identic (aşa cum le întâlnea la Schlegel, în teatrul baroc, la Baudelaire). Identicul îi subjuga gândirea.