Adam Creed, ‘Justiţiarii’

‘Justiţiarii’ este o naraţiune de un realism curpinzător, întemeiată pe ideea că psihologiile reale sunt romaneşti, deconcertante, atipice, că romanescul e realul; lucru prin care seamănă cu un alt policier total, capodopera lui Breban.
Policierul acesta ambiţios al lui Adam Creed este şi roman social, şi descinderile lui Wagstaffe în baruri, etc., recuperează lumea de drojdii a naraţiunii dure americane.
Pentru realizarea suspansului romanesc, acela dorit de mine, aşa cum l—aş fi vrut eu, ‘Justiţiarii’ ar fi avut nevoie de mai multă atmosferă, vreau să spun: de o atmosferă mai lirică, mai pitorescă.
Precursorii acestui mod de a scrie policieruri, scandinav, aspru, sunt: romanul criminalistic (cu descrierea rutinei profesionale) şi acela realist (Freeman Wills Crofts, Austin Freeman), şi naraţiunea gotică (suplicii, orori, torture, execuţii); de unde, realismul minuţios şi oribilul, obiectabil.
(Romanele cu Maigret sunt pur ‘intuiţioniste’, psihologice, şi la antipodul acelora criminalistice.)
Deznodământul e oniric şi deconcertant: aflat sub influenţa morfinei, ‘înmuiat’, Wagstaffe o lasă să scape pe suspectă; în aceeaşi zi, cu fractura suferită, pleacă să alerge.
Am citit romanul schiţând o diagramă a personajelor. În sine, ele sunt moderat interesante. Interesul ‘Justiţiarilor’ e de natură foarte clasică: şi anume, cazul, misterul de rezolvat.