Pocãinţa, lãmureşte Antonie al Surojului, nu înseamnã regret, ci transformare—pocãinţa fiind o transformare misticã ce porneşte de la un moment moral, pe care îl depãşeşte neapãrat, ‘vederea rãului’ completându—se cu asanarea, cu prefacerea omului în cineva mai bun, cu apropierea omului de adevãr şi de realitate—cu sfinţirea lui; ea comportã atât o lucrare a omului, cât şi o lucrare cereascã, sau a harului, aşa încât ea corespunde unei predispoziţii umane cãtre deschiderea faţã de lumina harului.

Desluşirea vieţii interioare, în pagini de o fineţe psihologicã şi moralã şi de o generozitate neasemuite, reprezintã ţinta scrierilor lui Antonie al Surojului, teolog biblic şi patristic de o expresie foarte modernã. Povãţuirea lui, tradiţionalã, reuşeşte o literaturã modernã şi stenicã. Întregul parcurs al sfinţirii poate sã fie examinat pornind de la pocãinţã. Sfinţirea poate fi tratatã ca pocãinţã—nu numai atitudine activã a omului, ci şi har—întrepãtrundere a lucrãrii omului cu lucrarea harului, unison.
Baştovoi caracterizeazã foarte bine impresia produsã de scrisul neîmpodobit al lui Bloom—stil gnomic, succint, de o prospeţime, sapiditate şi limpezime fãrã seamãn, succesiune de fraze memorabile, desãvârşit în subtilitatea inspiraţiei.

Pocãinţa nu e pãrerea de rãu, care reprezintã numai momentul psihologic iniţial, ci transformarea, divinizarea.