Mitropolitul Antonie al Surojului, ‘Bucuria pocãinţei’

Mitropolitul Antonie al Surojului, ‘Bucuria pocãinţei’






Învãţãtura sau povãţuirea despre pocãinţã este învãţãtura despre transformarea omului; transformarea, adicã divinizarea lui. Ca atare, se obişnuieşte readucerea atât a termenului cât şi a practicii şi spiritualitãţii la semnificaţia lor originarã: transformare. Pocãinţã nu înseamnã ‘pedeapsã’, pedepsire, penitenţã, cu toate cã, bineînţeles, comportã şi acest aspect pedagogic deloc de neglijat. Cel care se pocãieşte, se transformã. Botezul şi Spovada, Taine ale pocãinţei, sunt şi comunicãri ale Sf. Spirit, transformãri. Pocãinţa transformã, şi este transformare. Se accentueazã astfel aspectul de pedagogie îndumnezeitoare. Scopul pocãinţei este perfectarea sau redresarea ontogenezei periclitate. De aceea, învãţatura despre pocãinţã nu este decât învãţãtura bisericeascã despre îndumnezeire.
Cine se pocãieşte, se transformã; pocãinţa însãşi fiind aceastã transformare. Cu alte cuvinte, perfectarea ontogenezei—redresarea şi tãmãduirea omului, ‘restaurarea’, şi deasemeni desãvârşirea lui, transformarea lui într—o fiinţã nouã, superioarã celei care fusese.
În religie, ‘doctrina’ este întotdeauna şi o povãţuire, niciodatã o disciplinã academicã; teologia se face cu gândul la iconomia mântuirii—la iconomia individualã şi la aceea de obşte. Doctrina e povaţã, iar teologia se face numai având în vedere, şi strict în funcţie de, necesitãţile mânturii. La fel cum şi proscrierea unor învãţãturi ca eretice nu vizeazã numai falsitatea lor în sine, ci, în primul rând, nocivitatea, faptul cã sunt surpãtoare de suflet, cã distrug sufletul. Doctrina creştinã este o instruire în vederea mânturii: pedagogia necesarã mântuirii. Aceastã ţintã regleazã funcţionarea teologiei. ‘Folosul sufletesc’, utilitatea ‘practicã’ sunt cele în funcţie de care teologia stã sau cade. Nu poate sã existe un interes abstract, ‘neutru’, pentru teologie. Sau, mai bine zis, el poate exista: însã nu mai e un interes propriu—zis teologic, ci o curiozitate vanã.
Scopul teologiei nu este de a procura o bucurie ‘intelectualã’, impersonalã, dezinteresatã, ci de a se adresa nevoii celei mai vii a omului—aceea de îndumnezeire, instinctul îndumnezeirii, pe care Rafail Noica spune cã îl are fiecare om.
Sapiditatea teologiei, la nivelul gândirii şi al expresiei, e o caracteristicã a scrisului Mitropolitului Bloom.
Teologia aparţine regimului religios, nu aceluia ştiinţific, cu care se poate suprapune parţial, existã o superpozabilitate parţialã. Teologia este o instruire necesarã mântuirii.

Mitropolitul Antonie al Surojului e unul dintre autorii religioşi care se citesc cu nesaţ, cu aviditate, cu înfrigurare. Maestru al ‘teologiei existenţiale’, utile, folositoare, a subliniat excelenţa creştinismului ca abordare a vieţii lãuntrice ‘mai adevãrate’, atinse de raza Lui Hristos.


Mitropolitul Antonie al Surojului, ‘Bucuria pocãinţei’. Cu un cuvânt înainte de Protos. Savatie Baştovoi. Colecţia: ‘Viaţa în Hristos’ (colecţie coordonatã şi îngrijitã de Protos. Savatie Baştovoi). Marineasa 2005.