Cine a surprins vreodatã rapiditatea, promptitudinea privirii unei femei, a înţeles cã bãrbatul este, faţã de femeie, o biologie destrãmatã, mai vagã, mai aproximativã, mai înceatã. Comparat cu femeia, bãrbatul este o biologie imperfectã. Este un lut mai puţin desãvârşit.
§
Unor creştini le displace noţiunea de obiectivitate; se poate substitui cu aceea de ‘realitate’, însã trebuie ca ceva sã desemneze neechivoc polul obiectiv, ca sã îl delimiteze de amãgirile, greşelile, iluziile, rãtãcirile minţii. Ca opus tuturor acestora, existã ceva obiectiv—şi o nevoie de obiectiv. Trebuie triat realul—de iluzoriu, de imprecis, de fals.
§
Sesizabilul, pentru femei. Radarul lor.
§
Femeile sunt fãcute pentru a fi educatoarele neamului omenesc, instinctul lor le cãlãuzeşte cãtre aceasta.
§
Femininul e şcoala, matca şi creuzetul speciei umane.
§
Femeile au un simţ viu al identitãţii cu propriul trup.
§
Fizicul feminin este o laturã, care mai presupune şi o alta: aspiraţiile, sentimentele, nevoile profunde, lumea interioarã ‘difuzã’, simţirea aşa de exersatã. Existã şi aceastã tendinţã centripetã.
§
Imnurile Ev. Luca. Feminismul lui Luca. Feminism cu atât mai convingãtor, cu cât este mai anevoie admis şi mai reticent.
§
Gilbert repetã într—una cã ereziile sunt nocive şi reprobabile fiindcã sunt distrugãtoare de suflet, nu fiindcã sunt ‘greşite’, fiindcã sunt eronate teologic—ci fiindcã distrug sufletul, ruineazã sufletul.
Ereziile distrug sufletul. Când Biserica afirmã despre cutare tezã cã este ereticã, nu vrea sã spunã numai cã e falsã, cã în mod cert e o greşealã teologicã—ci, mai ales, cã distruge sufletul. Aceasta e miza purtãrii de grijã a Bisericii.
Acum, o erezie poate sã fie distrugãtoare de suflet în mod virtual sau actual; existã luterani, anglicani, anabaptişti, nestorieni, etc., care s—au şi mântuit, cu toate cã profesau unele doctrine eretice—adicã, în mod virtual, distrugãtoare de suflet.
§
Mereu, cu mãsurã, cu smerenie, cu consideraţie prevenitoare, cu rapiditate, pe fazã—nu cu ‘slavã deşartã’.
§
În cazul ereziilor, estimarea Bisericii nu e numai una intelectualã, nu e numai un verdict intelectual, o apreciere a falsitãţii teologice, ci o estimare a nocivitãţii spirituale, a efectelor distrugãtoare de suflet ale unei idei.
§
Cei care au nãzuit spre inaugurarea unei ‘forme teologice ruse’; erau primii cãrora sã nu le scape faptul cã tratatele lor nu seamãnã, cu stilul lor descusut, etc., cu ale Sf. Vasile, erau conştienţi de aceastã diferenţã şi nu o priveau ca pe o imperfecţiune, ci ca pe o formã culturalã legitimã, romanticã, specific ruseascã şi modernã. Ei înşişi vedeau cã nu scriu nici ca Pãrinţii greci, nici ca bizantinii, nici ca vechii autori creştini—cã stilul acesta nou, forma compozitã, mixtura de stiluri, etc., sunt un fenomen original—care, însã, are drepturile şi legitimitatea lui; de unde, corelativ, lipsa ‘talmudismului patristic’, o atitudine mai degajatã, mai independentã faţã de Pãrinţi, ideea unei originalitãţi creatoare posibile, avântul speculativ, etc.. Invers, la unii ca Lossky, forma literarã corectã, anticã, se înrudeşte cu conservatorismul doctrinar. Aşa se face cã îndrãzneala în forma literarã reflectã îndeaproape atitudinea faţã de trecut. Înnoirii în plan literar îi corespunde şi una în planul doctrinei. Sofiologii (Bulgakov, Florenski, Karsavin) experimentau literar, cãutau o formã expresivã nemaiîncercatã, aveau curajul stilului propriu. Cei care practicau talmudismul foloseau şi un stil sobru, corect, aidoma nu numai aceluia al tratatelor patristice—ci şi limbajului savant al epocii. Niciun sofiolog nu scrie ca Bergson, nu considerã cã expresia literarã a aceluia i—ar fi suficientã pentru formularea propriilor intuiţii. La sofiologi, stilului metafizicii îi corespunde şi o metafizicã a stilului. Abia sofiologilor li se pare cã ‘forma ruseascã e o formã nouã’, un tipar nou de simţire şi gândire, o cugetare originalã, care meritã veşmânt nou, ‘burdufuri noi’—ca sã reciclãm metafora evanghelicã. Pentru sofiologi, expresia savantã curentã în vremea lor e insuficientã, e prea sãracã, şi se vede la ei înrâurirea neoromantismului rusesc numit simbolism. În diferite grade, Florenski, Bulgakov şi Karsavin au avut curajul de a miza pe aceastã nouã sensibilitate literarã, au avut deschiderea de a da metafizicii un veşmânt nou.
§
Antilatinii ripostau aşa cum puteau faţã de ceea ce ameninţa sã distrugã identitatea ortodoxã. La unii palamişti ulteriori (ca Bulgakov, Sf. Luca, Sofronie, Antonie), aceste tonuri agresive s—au mai atenuat. În principiu, fanatismul antilatin, vrãjmãşia acerbã, s—au autocorectat.
§
A scrie ca bedefilul francez; vârstã.
Aspiraţii. Bucurii—romane, rusul, tratate, lecturi, conferinţe religioase.
§
Titluri de cãrţi: Kűng, Weininger.
§
Ele sunt educatoarele şi matricea neamului omenesc.
§
‘Începutul a toate’.
§
Riposta împotriva ereziei este o ocrotire, grijã pentru fiinţã, cãci se îndreaptã împotriva a ceea ce e distrugãtor al sufletului, împotriva a ceea ce distruge sufletul.
§
Virtuţi care sunt numai rodul strãdaniei personale (‘virtuţile cardinale’), şi virtuţi care sunt haruri, comunicãri sau infuzãri ale vieţii dumnezeieşti, adicã trãirea deja a vieţii celei nestricate, a vieţii celei depline, a vieţii celei dupã Dumnezeu (‘virtuţi teologale’).
§
Mahomed, Calvin, Deseille, Anania sau, la un nivel inferior, Crainic. Şicanatorii. Una este înzestrarea de a scrie/ discuta despre lucrurile religioase, alta este religiozitatea; sã ne amintim farizeii, saduceii, Marii Preoţi, apoi talmudiştii, a cãror competenţã era nebagatelizabilã—însã, de fapt, profund derizorie.
Existã mereu câte o elitã religioasã aparent competentã. Meritele literare ale unui scriitor religios nu probeazã mare lucru. Aş fi putut vorbi şi despre Sf. Fotie cel Mare—cãci nu e nevoie sã ne referim numai la scandalagii anoşti ca Cerularie. Nu toţi ereziarhii erau imbecili. Existã teologii gnostici ai primelor veacuri. Nocivi, însã înzestraţi.
Existã şi la fanatici o anume sinceritate a trãirii, o însufleţire care poate sã captiveze şi sã placã, sã convingã; de fapt, ei sunt numai ‘aramã sunãtoare’, sunt nuli.
Existã din cei care par cã se pricep—care, de fapt, chiar se şi pricep un pic—însã care, de fapt, blufeazã. Sunt neautotransparenţi; se mint pe ei înşişi, se amãgesc.
Exista însufleţire religioasã la Mahomed şi Calvin, competenţã literarã la Anania, ceva merite de scriitor la Crainic—însã ele nu pot ecrana altceva: strâmbãtatea, virtuoasã sau nu.
Farizeii nu erau nişte ipocriţi, nici saduceii, nişte imbecili; la ei, în lumea religioasã evreiascã a NT, sesizãm racilele tipului religios în general.
Competenţa literarã nu garanteazã nimic despre religiozitatea, moralitatea, dreptatea omului. Uneori ea exprimã, sau provine din, dedublarea fiinţei, când perspicacitatea religioasã ca atare, constatabilã empiric, se însoţeşte de defecte subliniate.
‘Superficialitatea de ordinul al doilea’.
§
Imperfecţiunea masculinului e, mai nou, şi convingerea mea; la Evdokimov, teza mi se pãruse, când aveam aproape 27 de ani, exageratã. Interpretarea datã de cãtre rus Deisis—ului mi se pãrea arbitrarã şi chiar sandaloasã; oricum, tendenţioasã şi improprie. Azi, mã gândesc cã era de un adânc adevãr uman.
Aşa e, bãrbatul îi e inferior femeii; cred în superioritatea femeilor. Femeia e ‘omul mai desãvârşit’, omul ajuns ceva mai departe.
Nu e vorba numai de complementaritate, ci şi de superioritate (a femeilor).
§
Imputare, sau sfinţire, sau teozã.
§
Femeia e omul mai deplin uman.
§
Drama femeilor rezidã în desconsiderarea lor, în conştiinţa ignorãrii însuşirilor lor.
§
Intenţii şi imperfecţiuni. Imperfecţiunile pot sã existe deopotrivã în intenţii, ca şi în realizare.
§
Evdokimov a dat câteva caracterizãri robuste ale tradiţiei rãsãritene—în primul rând, tratatul de dogmaticã, şi cele câteva tratate despre subiecte particulare—ca Sf. Spirit, icoana, viaţa duhovniceascã, etc..
§
Sapiditatea Lui Iisus; aceasta e ceea ce era perceput în primul rând: sapiditatea.
Câte discursuri, câte cateheze ale Lui n—au rãmas nescrise, câte cuvinte, neînregistrate! Probabil cã majoritatea cuvintelor Lui au rãmas nescrise.
Ev. Ioan trãise în mod viu tocmai sapiditatea Lui Iisus, impresia vie de sapiditate.
§
Teologi ca Sf. Grigore al Tesalonicului nu se împotriveau numai ‘unirii’, ca intenţie benignã, ci şi expansionismului papal şi silniciilor. La vremea respectivã, ‘unirea’ nu era numai o intenţie, ci şi o politicã, o politicã de stat, în joc se aflau deopotrivã interese eterogene şi politici de stat sau ale unor facţiuni. ‘Unirea’ era o preocupare nu numai în chili, ci şi în cancelarii şi ministere. Partidul unionist nu era defel nesemnificativ sau pricãjit. Discutãm despre ‘unire’ în contextul medieval al unui stat confesional. Politicile bisericeşti însemnau deopotrivã politici de stat.
§
A avea deprinderea bucuriei nu înseamnã transformarea bucuriei în rutinã şi deprindere, ‘tocirea’ ei.
§
Şi pânã unde ţine Rãsãritul? Dincolo de Extremul Orient se aflã Americile. Extremul Orient se varsã în Extremul Occident. Dincolo de Japonia, trecând oceanul, încep Americile.
A descoperi lumea mergând mereu cãtre Rãsãrit. Busola. A avea mereu Soarele—Rãsare ca reper.
§
Analize. Cu ce ies. A merita. Subiecte. Falsã penurie. Anticii. Autorii. Preotul american& literatul ciufut, ursuz& hispanicul& patrologul. Analize. Ca la bedefilul francez; vârsta.
Ocazia de a scrie ca bedefilul francez.
§
Sadoveanu avusese în vedere Rãsãritul sapienţial, persan, al cãrţilor de înţelepciune, nu pe acela stahanovist şi jdanovist.
În literaturã, Sadoveanu prefera o soluţie fireascã şi organicã; nu în direcţia aservirii literaturii, sau a subordonãrii ei unor funcţii sociale, nonestetice, însã împotriva unei izolãri artificiale, decadente, lingave.
§
Nu e de negândit ca orgolioasa Romã sã îi fi urmat Alexandriei, iar Constantinopolul, Antiohiei (cu toate cã ambii termeni ai antittezei sunt, în fond, falşi); Bizanţul s—a fãcut antiohian prin misoginie şi antifilioquism, prin marginalizarea femeilor, prin preluarea mândriei antiohiene de a fi fost cândva, vremelnic, întâiul jilţ al Pontifului. Bineînţeles cã realitatea istoricã nu e aşa schematicã. În fond, ambele ipoteze—ca şi antiteza bazatã pe ele—sunt, aşa cum am spus, false. Roma nu i—a urmat nimãnui altcuiva, iar Bizanţul numai a preluat elemente siriene—uneori, în interes strict polemic. De unde, impresia, în parte greşitã, cã Roma ar fi ‘mai egipteanã’, iar Constantinopolul, ‘mai sirian’. De fapt, versiunea constantinopolitanã a credinţei, modulatã diacronic, e una destul de echilibratã, suficient de bine balansatã. Altfel, expedientul de a recurge la caricaturi nu duce nicãieri.
S—a întâmplat ca Bizanţul sã se serveascã, în polemica sa, de tot ceea ce, la antiohieni/ sirieni, pãrea sã îi fie contrar sau potrivnic Romei. Însã acestea sunt strategii conjuncturale. Unele elemente ale teologiei antiohiene pãreau sã submineze învãţãtura romanã. Drept care, Constantinopolul le—a preluat în scop polemic.
§
Înţelegerea dintre oameni e poate mereu imperfectã şi parţialã, însã realã, existentã.
§
Care sunt intuiţiile spirituale adânci ale pãgânismelor germanice sau fino—ugrice?
Ortodocşi ca Bulgakov şi Clément se interesau întrucâtva de genul acesta de subiecte (nu ştiu ca vreunul dintre ei sã fi tratat despre pãgânismele germanice sau fino—ugrice).
§
Douã versete: batjocorirea morţii, batjocura paulinã, şi jurãmântul ierusalimitan.
§
Eu gândesc ca şi cum aş fi ‘acest creştin’, şi nu ca şi cum aş fi Biserica în ansamblul ei. Degeaba vrea unul sã reformeze Biserica, dacã nu se roagã, dacã nu—şi face rugãciunile rânduite. Veleitara depãşire a atribuţiilor. Veleitãţi necugetate. Iar mistica ‘înştiinţãrii în rugãciune’ e cu totul altceva.
§
Soarele african al Egiptului, şi nu acela al Siriei.
§
Unii au intuit de timpuriu cã Biserica trebuie sã se regãseascã în modernitatea înţeleasã ca nouã etapã civilizaţionalã, iar creştinismul nu poate fi epigonul medievalismului, nu poate sã fie gândit numai în dependenţã de organizarea şi de perspectiva medievale.
§
Valori vag corelabile cu religia. AP şi GF.
§
A nu impune tipare religioase literaturii, culturii. O anume disjungere salutarã.
§
Frica de feminin—care e ocrotitor, generos, altruist. Femininul e cel care dãruieşte.
§
Nu erau desãvârşiţi în gândire şi în simţire; erau platonizanţi, aşadar un pic dualişti—sau, de fapt, accentuat dualişti. Fuseserã educaţi în sensul dualismului platonician. Antropologia lor era aceea imperfectã, dualistã.
§
Existã şi ‘plauzibil, însã fals’, ba chiar şi ‘explicabil, însã fals’. Adicã, ‘explicabil (numai) într—o anume mãsurã’, parţial. Existã o tendenţiozitate.
§
Capadocienii erau, în privinţa trupului şi a ‘vieţii trupeşti’, proununţat dualişti, înrâuriţi de dualismul platonician, de nefastul dualism al lui Platon. Educaţia lor savantã fusese una dualistã, în şabloanele dualismului.
§
Cartografia existenţei de la Soare—Rãsare.
§
Ţinuta literarã sugeratã de ‘Morgan’, sapiditatea datã de JG şi de Ralea. Articole. Eseuri, ‘incidenţe oblice’. Semnificativ pentru sapiditatea lecturii: JG.
§
Femininul, floral şi organic.
§
Grigore, Marcu, Paisie, stareţii ruşi, Iosif, Partenie.
§
Discutarea în profunzime a câtorva, a puţine cãrţi, e mai utilã decât discutarea banalã a multora.
Câteva cãrţi, puţine—bine alese.
§
Sc. XX a însemnat veacul revenirii palamismului în ortodoxie—prin cele câteva voci autoritare. A fost veacul neopalamismului, al revoluţiei teologice neopalamiste.
Revenire robustã şi neşovãielnicã.
§
Eseisticã: Ralea, ME, JG, CT, GS, ieşeanul ‘meu’, PC,
§
Sf. Spirit este comunicarea personalã a Lui Dumnezeu.
§
Stevenson spune cã viaţa (eroicã) e un câmp de onoare.
§
Veacul când învãţãtura Sf. Grigore al Tesalonicului, mult timp neglijatã, a revenit, prin valul teologilor zişi neopalamişti (Lossky, Meyendorff, Stãniloae, Krivoşein, Kern); nici nu e vorba despre o ‘şcoalã’ propriu—zisã, iar unele interpretãri au putut fi divergente sau cât de cât vagi. Eu cred cã Lossky a fost portdrapelul acestei mişcãri; cu el, tema centralitãţii palamismului pentru Biserica rãsãriteanã şi—a cãpãtat amploarea azi ştiutã. Se poate vorbi despre capadocieni, Chiril, Maxim şi Grigore; iar pentru un bizantinizant ca Pãr. Stãniloae, nucleul teologiei rãsãritene va fi reprezentat tocmai de cãtre trei autori filocalici ‘medievali’.
La alţi rãsãriteni, se poate vorbi despre ‘teme palamiste’ (ca, de ex., la Pãr. Bulgakov, ca şi la sofiologi în general). Sf. Grigore al Tesalonicului inagurase un mod de a privi lucrurile, o perspectivã.
Ceea ce e confuz, vag, imprecis sau fals în explicaţiile lui, balastul.
§
Epigraful acestui blog provine din Missã, şi mi—a reţinut luarea—aminte la Missa Fericirilor (Predica de pe Munte; Ap. Pavel despre preferarea celor neînsemnate şi fãrã rang, fãrã chip, umile; Sofonia).
Morala Fericirilor mãrturiseşte şi vãdeşte, dezvãluie tocmai aceastã plinãtate a Sf. Duh, a comunicãrii, împãrtãşirii personale, directe, a Lui Dumnezeu.
Uneori, apusenii numesc ‘har’ nu comunicarea însãşi, ci efectele ei, însã aceasta e terminologie.
§
Biblia nu face apologia nimicniciei, ci numai atrage atenţia asupra nimicniciei aparente, amãgitoare, care e altceva decât pare sã fie. Ceea ce nu e cu adevãrat neînsemnat, ci numai pare aşa.
§
Noi ne împãrtãşim ‘din plinãtatea Duhului Sfânt’.