Legea duhului dizlocã legea trupului, o spun şi Sf. Ioan Botezãtorul şi Sf. Pavel. Sf. Ioan Botezãtorul reprezintã pocãinţa ca penitenţã, care e limitatã ca posibilitãţi religioase; reprezintã pregãtirea; or, tocmai Biblia acrediteazã aceastã perspectivã geneticã, în care ‘omul vechi’, legea trupului, pregãtite prin penitenţã, sunt numai o treaptã cãtre legea duhului, sau Legãmântul Nou. Iisus lãrgeşte semnificaţia pocãinţei: nu mai e numai penitenţa şi postirea în deşert, pregãtirea, ci prezenţa Mirelui, a Celui cu care Dumnezeu a ales sã cunune lumea. Pãr. Nechifor are dreptate sã afirme, într—o conferinţã despre Taine, cã toate sunt Taine ale pocãinţei: însã e pocãinţa în sens nou. Nu mai e ‘pocãinţa restrânsã’, iniţialã, redusã la pãrerea de rãu şi la penitenţã; pocãinţa nouã nu mai e numai curãţire şi tãmãduire, ci ceva mai mult, transformare. Pocãinţa Botezãtorului îi corespunde omului vechi, cu posibilitãţile acestuia. Pocãinţa propovãduitã de Iisus e mai mult decât fusese botezul lui Ioan, spãlarea de pãcate; cãci omul nu trebuie numai restaurat, curãţit, tãmãduit—ci şi transformat, preschimbat, unit celor de sus.
Sf. Ioan Botezãtorul spune cã penitenţa, recomandabilã omului vechi, deja nu mai e actualã. Orizontul s—a lãrgit—şi s—a întregit. Botezul Sf. Ioan numai curãţeşte—e un botez potrivit omului vechi, nevoilor omului vechi. Însã el menţine în legea trupului, restaureazã în legea trupului; Ioan nu adusese legea duhului—ci numai o vestise.
Cele douã legi, a duhului şi a trupului, nu pot coexista. Întâia implicã depãşirea celei de—a doua.
Între Testamente nu existã opoziţie—ci completare. Revelaţia veterotestamentarã e incompletã, în nevoie de a fi întregitã. Penitenţa adusã de Ioan restaura, tãmãduia, însã pregãtea pentru altceva: transformarea, teoza, sfinţirea.
Botezul lui Ioan era numai o pregãtire—nu aducea mântuirea, ci pregãtea pentru accederea la ea; Botezul Bisericii, ca Tainã, aduce mântuirea. Omul nu se mântuia prin botezul lui Ioan, care numai curãţea, restaura omul vechi în condiţia din care cãzuse prin vini şi ereditate; Botezul Bisericii mântuieşte: înalţã peste aceastã condiţie naturalã. Botezul lui Ioan nu rãspundea complet nevoilor omului. Condiţia din care cade omul prin vini şi ereditate e aceea naturalã, iniţialã; vocaţia ultimã a omului presupune depãşirea acestei trepte naturale.
Era nevoie de ceva mai mult decât putea da Sf. Ioan. Botezul lui nu dãdea viaţa veşnicã, ci numai curãţirea—şi aceea, vremelnicã—de pãcate. Botezul creştin dã viaţa veşnicã, e comunicarea Lui Dumnezeu, înfierea, pogorârea Sf. Spirit asupra substanţei umane, înviorarea substanţei umane prin pogorârea Sf. Spirit, noua creaţie, o zãmislire din nou, ceva ce nu putea da botezul lui Ioan. Evanghelia învaţã cã penitenţa e bunã; însã nu e deajuns. Trebuie menţinutã, însã completatã, suplimentatã.
Sf. Spirit acţioneazã la Botezul Lui Iisus în Iordan aşa cum avea sã acţioneze apoi la botezul tuturor creştinilor; e ceva ce Sf. Ioan nu putuse sã dea—şi, poate, nici sã prevadã, el care, în smerenia lui, credea cã ceea ce dãruieşte el va fi abolit cu totul. Biserica a pãstrat Botezul—însã preschimbându—l.
Botezul creştin e îmbrãcarea în Hristos—botezarea în Hristos şi înveşmântarea cu El. Astfel, Botezul devine iniţiere, nu simplã penitenţã şi pãrere de rãu şi hotãrâre de a nu mai rãtãci. De aceea, despre Botezul creştin se spune cã e o pecete de neşters. Ceva ce va dãinui. Tot de aceea, din cauza indelibilitãţii sale, Botezul Bisericii e şi darul cel mai de preţ. În el, puterea legii trupului se frânge. Prin el, botezatului i se dã puterea de a depãşi aceastã lege a trupului, de a nu fi subjugat de ea.
Botezul Înaintemergãtorului Ioan restaura omul vechi, condiţia iniţialã, în sine bunã, a omului; însã asta nu împlinea vocaţia de cãpãtâi a omului. Tãmãduit de rele, nu pãşea, totuşi, cãtre nuntã. Voinţa de prefacere survenea în el; însã acestei aspiraţii abia Botezul Bisericii poate sã îi rãspundã cum se cuvine.
Depãşirea legitãţilor omului vechi şi intrarea în regimul Împãrãţiei, avertizeazã Sf. Pavel, nu se face fãrã strãdanie, fãrã luptã; da, însã aceastã luptã nu e o sfâşiere, ci o întregire, nu e cu adevãrat lãuntricã, ci abia disjunge lãuntrul veritabil de acela închipuit. E necesarã strãdania, fermitatea, calitãţile de atlet, pentru a trece de la un set de legitãţi, la celãlalt. Pe de altã parte, virtuţile Împãrãţiei (‘Fericirile’) nu sunt plãmãdite din fricã, ci din curaj, ele denotã putere şi forţã.