Jűrgen Moltmann, ‘Treimea şi Împãrãţia Lui Dumnezeu’. Antifilioquismul unui exponent al teologiei postmoderne

Jűrgen Moltmann, ‘Treimea şi Împãrãţia Lui Dumnezeu’. Antifilioquismul unui exponent al teologiei postmoderne





De la un moment dat al existenţei sale savante, Moltmann s—a pretins a fi oarecum rãsãritean, devenind, din dialectic, perihoretic, şi marcând falimentul filioquismului (de care afirmã cã l—au convins Stãniloae şi Bobrinskoy). Antifiloquismul a devenit ‘Halimaua’ teologiei. Însã acelaşi Moltmann de la Tűbingen avertizeazã împotriva mãrginirilor şi îngustimilor confesionalismului.
Moltmann este un teolog postmodern/ postbelic [1], a cãrui gândire e caracterizatã de paradigma aceasta nouã, cãreia îi aparţin şi scriitori ca Hauerwas, Wright şi primatul comuniunii anglicane—Williams, exponenţi ai postmodernizãrii rapide a Bisericilor creştine apusene necatolice (dinafara comuniunii petrine); absolutizate, astfel de etichete pot deveni înşelãtoare, însã e cert cã, prin ceea ce are mai bun, Biserica ortodoxã ilustreazã modernitatea teologicã—nu şi modernismul. De ex., Clément, Zizioulas, Bobrinskoy, Mitr. Kallistos. În linii mari, pentru modernism/ modernitate, Tradiţia mai însemna ceva (iar în unele cazuri, chiar mult—de ex., pentru rãsãriteni, a cãror atitudine rãmâne una marcat tradiţionalã, aşa încât modernitatea ortodoxã e una tradiţionalã) în direcţia normativitãţii; pentru postmodernism, ea nu mai semnificã nimic.
Nu aş vorbi despre oportunism, însã antifilioquismul reprezintã, în scrisul teologic apusean de azi, o vogã. E înţeles ca o formã de autocriticã—şi practicat ca o formã de autoculpabilizare.
Toate soluţionãrile propuse pentru litigiul ‘Filioque’ au rãmas, pânã la urmã, soluţii—sau tentative de soluţionare—strict individuale. Tresmontant avea sã sugereze cã litigiul e, ca atare, insolvabil—purtând urmele unei alte chestiuni teologice care l—a precedat: termenii triadologiei. Odatã admise distincţii reale în Dumnezeu, ‘Filioque’ devine o eroare, având înţeles numai în planul zis iconomic; soluţia lui Tresmontant era rezolvarea problemei în amonte: revenirea la monoteismul strict şi la o teologie a simplitãţii absolute a Lui Dumnezeu, care sã nu admitã distincţii reale. Altfel, e greu de înţeles de ce distincţia realã dintre Ipostase nu ar duce la triteism—pe când distincţia realã dintre firea şi lucrãrile dumnezeieşti ar duce la diteism; nu putem trãda monoteismul într—un caz, apãrându—l în celãlalt. Monoteismul nu e mai puţin pus în discuţie de distincţia realã a Ipostaselor, decât de distincţia realã a firii şi a lucrãrilor. Ambele presupun multiplicitatea în Dumnezeu. Ambele destituie simplitatea absolutã.
Teologia vesticã tradiţionalã a încercat sã soluţioneze problema, fãrã a o admite însã explicit; drept care, n—a reuşit decât sã o atenueze întrucâtva, propunând rezolvãri ininteligibile dacã nu se are în minte inadecvarea unei triadologii care cel puţin sugereazã coexistenţa a trei indivizi divini.

Fiind majoritar germanici, protestanţilor poate ajunge sã le ia pânã la câteva veacuri pentru a pricepe ceva, pentru a se prinde de ceva; aşa a fost cazul şi cu antifilioquismul—le—a trebuit un numãr de veacuri pentru a pricepe cã antifilioquismul este o armã redutabilã împotriva Romei. Pentru protestanţi, antifilioquismul acesta militant e o hainã de împrumut—una cam largã.
De la un autor, sã iei ceea ce nu ai gãsit în altã parte, spunea Pãrãian, ceea ce crezi cã nu e de gãsit în altã parte.

Stilul lui Moltmann nu e lipsit de mantre gazetãreşti, care sã denote reprezentarea lui de sine ca portdrapel al valorilor actuale.
Moltmann crede cã demonstraţiile Sf. Toma depindeau de o cosmologie perimatã, de o cosmologie care s—a perimat. Dacã aceste demonstraţii depindeau, însã, de o teorie a fiinţei? Dacã luãm drept o fizicã proastã, o doctrinã cosmologicã defectuoasã, ceea ce era o metafizicã? Rãmâne de arãtat, în fond, în ce fel succesiunea de revoluţii ştiinţifice (Copernic, Galilei, Newton, Einstein) a perimat teoria tomistã a fiinţei, în ce fel i—a retras credibilitatea, şi în care mod era aceastã teorie tomistã a fiinţei strict dependentã de fizica medievalã înţeleasã ca explicaţie ştiinţificã a lumii (--aceastã ipotezã fiind în sine un anacronism, câtã vreme fizica în sens modern de—abia avea sã se schiţeze în sc. XIV--). Cosmologia tomistã ar putea sã nu fi fost o fizicã defectuoasã, ci o teorie a fiinţei, independentã de vicistudinile progresului ştiinţelor naturii. Inactualitatea ei nu e, de aceea, defel demonstratã, ci rãmâne o presupunere a lui Moltmann.
Sf. Toma folosea nişte determinãri calitative pe care revoluţiile galileanã şi newtonianã nu le—au invalidat. Teoria sa a fiinţei nu e o cosmologie mitologicã [2]. Rapsodia lui Pascal şi Nietzsche despre infinitatea spaţiului, etc., nu convinge ca proclamare a abolirii teoriei tomiste a fiinţei. Teoria fiinţei a Sf. Toma rãmâne valabilã în universul newtonian, einsteinian, etc.. Nu se vede cã universul fizic nu ar avea însuşirile pe care i le atribuia teoria fiinţei a Sf. Toma. Ca reprezentare şi explicare, teoria tomistã a fiinţei nu depinde de defectele ştiinţei pre—copernicane. În legãturã cu aceasta, Moltmann vehiculeazã poncife de almanah. De aceea, ingeniozitatea cu care discutã noţiunea tomistã de fiinţã e falsã.
Aşadar, interpretarea datã de Moltmann teoriei tomiste a fiinţei suferã de mãrginire. Presupunerea lui este cã teoria tomistã a fiinţei a fost abolitã de cãtre ştiinţa cantitativã a naturii. Pentru unii din noi, aceastã abolire e departe de a reprezenta un fapt incontestabil. Moltmann considerã cã învãţãtura Bisericii nu e una monoteistã, pentru el, creştinismul nu e un monoteism (ci un triteism în cadrul cãruia zeii au o aceeaşi fire—ceea ce e, probabil, valabil pentru orice politeism evoluat, care a diferenţiat noţiuni ca aceea de naturã—aşadar, la Moltmann e vorba de trei indivizi divini)—aşa încât orice ar pune în discuţie triteismul, accentuând unitatea dumnezeirii, sau sugerând monoteismul absolut, trebuie eradicat. Tresmontant remarcase, deja, cã, pentru un triteism, Filioque e absurd, dogma purcederii ‘şi de la Fiul’ neavând sens decât iconomic, ‘în afarã’, ‘înspre afarã’. Dacã Moltmann se dezice de monoteism şi vorbeşte despre trei indivizi dumnezeieşti, e logic sã refuze Filioque. Defectul teoriilor ‘naturale’ despre Dumnezeu—pornind de la fiinţã sau de la subiect—este acela cã duc la monoteism; cu toate acestea, mãrturia neotestamentarã a Sf. Ap. Pavel afirmã cã aceste demonstraţii naturale sunt suficiente: cunoaşterea existenţei Lui Dumnezeu le e accesibilã tuturor, inferenţa e validã. Existenţa Dumnezeului unic e cognoscibilã din fãpturã. Faptul cã Dumnezeu existã e îndeajuns cunoscut raţiunii naturale a omului, e cognoscibil. Spre deosebire de Moltmann, Ap. Pavel considera cã aceastã cunoaştere fireascã furnizeazã un cadru favorabil primirii Revelaţiei.

Jűrgen Moltmann, ‘Treimea şi Împãrãţia Lui Dumnezeu (Contribuţii la învãţãtura trinitarã despre Dumnezeu)’

NOTE:

[1] Dacã prin ‘teologi moderni’ înţelegem autori ca Barth, Tillich, Gilson, Ratzinger, ‘Noii teologi’, Lossky şi alţi expatriaţi ruşi. Existã şi teologia premodernã, cu sau fãrã avânt speculativ (Garrigou—Lagrange, Pãr. Florenski, predania lui Pomazansky). Ce defineşte premodernitatea, modernitatea, postmodernitatea în teologie? E un subiect pentru un alt eseu.
‘Noii teologi’ au prelungit şi chiar instaurat modernismul teologic în Biserica post—conciliarã.
În sens larg, se poate spune cã disputele post—conciliare reflectã conflictul dintre Roma modernizatã şi modernistã, şi postmodernismul teologilor radicalizaţi—un conflict, când deschis, când mocnit, între modernismul—moderat, însã clar asumat—al Romei, şi postmodernismul incisiv, tãios, sau bont, inept, al teologilor insurgenţi.
[2] Intercalarea istoricã a fizicii newtoniene cu proiectul unei fizici calitative (de ex., Goethe, romanticii nemţi, Hegel şi Schelling, ‘filozofia naturii’, unii alchimişti şi ocultişti), aşadar intersectarea istoricã a douã proiecte explicative, a pus în mod firesc problema raporturilor dintre ele. De ce naturã poate sã fie competiţia lor? Ce îşi propune fiecare din ele? Poate sã existe o competiţie realã între ele?
Ce înseamnã explicaţie, şi ‘a explica’? Ce intenţiona sã desluşeascã fizica aristotelicã, numitã şi calitativã?