Latura existenţialã a lecturii

Latura existenţialã a lecturii


Cu fostul meu blog, eu am cãutat mai ales slava deşartã. Începând acum un nou blog, am ezitat dacã sã îl fac un blog tematic, sau generalist. Însã în general, el ar putea sã reflecte preocupãri de moment, literare, private, ştiinţifice sau profesionale, ca şi sentimentele mele faţã de sfinţii pentru care am deosebitã evlavie. Existã o societate de persoane cereşti, de care se cuvine sã mai ţinem, mãcar din când în când, seama.
Frecventarea sau vizitarea bisericilor face parte din existenţa omului sc. XXI. La fel, literatura, cãrţile, meseria.
O opţiune decisã în favoarea modernului, a modernitãţii şi a culturii moderne cere o regândire şi interpretare a categoriilor esenţiale ale perspectivei creştine asupra existenţei. O articulare cognitivã între imperisabil şi modern. O simţire modernã, corespunzând unui context modern, existent, preexistând şi nedefavorabil umanului general, cere o lãrgire a înţelegerii, sau o înţelegere largã, pe potriva orizontului dat. Existã valori, lucruri, noţiuni sau sentimente pe care numai modernitatea şi modernul le—au fãcut posibile. ‘Existã Montaigne’, cu alte cuvinte. Unii creştini nu pot admite sã trãiascã, mintal şi civilizaţional, într—o epocã sau opticã pre—montaigneanã. Existã Montaigne, Montesquieu, Stendhal şi Simmel. Existã izbânzi ale modernitãţii. Divorţul dintre creştinism/ religie şi modernitate e un postulat fals şi o nãlucire provenitã din fricã şi represie. Acest lucru l—au realizat şi formulat literar şi teoretic, treptat, câţiva mari autori (catolici, protestanţi, rãsãriteni), de—a lungul sc. XIX. Contextul modernitãţii inaugurate de cãtre Renaştere nu e unul vitreg. Un refuz aprioric al modernitãţii nu poate decât sã handicapeze creştinismul de dimensiunea lui empiricã şi istoricã. Anistoricitatea e un surogat provenit cel mai adesea din frustrãri şi complexe. Nu orice soluţie modernã/ modernizantã e a priori bunã; însã orice soluţie antimodernã—bosumflatã, posacã, posomorâtã, îmbufnatã, înciudatã—e a priori nefastã şi rea. Creştinismul nu se poate limita sã fie cobea lumii de astãzi. Pe de altã parte, ‘modernizarea’ nu trebuie gânditã/ fãcutã ca o concesie, ca o cedare, ca o pactizare sau ca o complicitate cu ceea ce îi e strãin sau ostil religiei. Modernitatea nu e reductibilã la carta politicã a Revoluţiei franceze, la secularizare şi laicizare—sau la idealurile politic—civilizaţionale ale paşoptiştilor sau ale post—iluminiştilor, indiferente teologic. Terenul cartelor politice e adesea numai un loc viran—sau chiar un soi de maidan.
Nu despre modernitatea idealurilor politice post—iluministe se va vorbi aici. Nici despre corespondentul lor simetric: creştinismul ca sectarism.
Existã creştini moderni? Existã Paleologu, existã Pãr. Kűng, Clément, existã moderniştii apuseni de acum vreun veac, existã continuatorii lor parţiali: progresiştii, sau ce alte etichete ori porecle li se vor mai fi aplicând. [Dealtfel, modernitatea unora e numai simbolicã sau enunţatã sau intenţionatã, pe când a altora e efectivã şi creatoare, largã şi sapienţialã, organicã şi raţionalã. Existã o ‘modernitate’ oportunistã şi chiar regretabilã—şi o alta salutarã şi naturalã, binevenitã şi salubrã.]
Unii observã prea uşor defectele modernismului şi ale atitudinii moderne sau modernizatoare—defecte reale sau închipuite; şi prea le trec cu vederea pe acelea ale abordãrii anti—moderne, înciudate sau posace: promoroaca creştinismului (ale cãrei embleme sunt Rose, Iustin Popovici, Puhalo, pletora de atoniţi reacţionari, vedetele conservatorismului fanatic). O abordare netendenţioasã ar fi utilã, cel puţin ca intenţie coerentã şi raţionalã. Însã raţionalitatea creştinismului a devenit, pentru unii, un fel de secret ruşinos. Ceva de escamotat. Conservatorismul, atitudinea anti—modernã mi se par extrem de neconvingãtoare: uman, afectiv, intelectual şi moral—un slin, o eczemã. Urmând aceste criterii, raţionale sau intuitive, anti—modernismul e mai descalificat, de fapt, decât perspectivele religioase şi filozofice pe care le prigoneşte într—una. Polemismul anti—modern e dezechilibrat şi sãrac, ponosit şi şubred. Are puţin de oferit, şi nu înceteazã sã pretindã concesii inacceptabile, cedãri şi complicitãţi. La fanaticii anti—moderni e numai pozã şi oţãrâre.
Scrierile de pe acest blog, inspirate, poate, uneori, şi de antipatia pe care o resimt faţã de atitudinile anti—moderne, vor caracteriza numai acele laturi, aspecte şi unghiuri ale modernului întâlnite de mine în existenţã, se vor baza numai pe definirea elementelor de modernitate pe care le întâlnesc nemijlocit.

Cum sã discuţi despre literaturã şi, în general, despre scrieri sau cãrţi?
Cãrţi, idei, strãzi şi privelişti—acestea vor fi, probabil, subiectele de pe acest blog.
Literatura, scrierile, ideile pot fi discutate fie în formatul standard, pe un ton neutru, impersonal, fie în caracterizãri eseistice, care aliazã agreabilul şi instructivul, conversaţia şi reflecţia. Ceea ce se reţine este sapiditatea; de ex., eu scriu, uneori, cu ideea sapiditãţii eseurilor lui Ralea, care mi—au revenit chiar azi în gând.
Gama literarã a discuţiilor şi a abordãrilor practicate, paleta, va presupune şi caracterizãri eseistice (şi, poate, provizorii) ale lecturilor, nu numai analize. Cãci o anume lejeritate bonomã poate sã fie binevenitã. ‘Latura existenţialã a lecturii’ se reflectã şi în acest chip. Astfel de aprecieri oblice, mai mult ocazionale, pot aduce, de fapt, ceva din sapiditatea autenticã a cititului şi a reflecţiei subsecvente.
Existã o anumitã rapiditate reprobabilã care probabil cã numai scurtcircuiteazã inteligenţa; pe aceasta sã o evitãm.
În ziua de azi, din cauza indiscreţiei deschizãtoarelor de plicuri care nu le sunt adresate, ţi—e fricã sã mai şi ţii un blog. Am administrat, de—a lungul câtorva ani, nişte bloguri, douã scuaruri, douã forumuri. Dupã 2 ¼ ani, blogul meu intrã în hibernare. Pe scurt, am sistat redactarea blogului meu din cauza indiscreţiei unei cititoare. Dacã însemnãrile de pe fostul meu blog erau, prin chiar natura publicãrii lor, deschise tuturor, actele din plicul înmânat de mine nu fuseserã astfel, şi ele au constituit pista cãtre acel blog.
Pe de altã parte, cât de intime pot sã fie lucrurile la care faci aluzie liber într—un blog disponibil publicului? Întrebarea e cam retoricã. Cât mai pot rãmâne de private lucrurile despre care alegi sã vorbeşti, mai mult sau mai puţin învãluit, pe un blog deschis publicului? De ce sã îi porţi picã cititorului care scotoceşte şi scormoneşte, când greşeala dezvãluirii necuvenite a fãcut—o chiar scriitorul?
Şi cãrui interes nesãnãtos îi pot da naştere astfel de indiscreţii şi dezvãluiri?
Dealtfel, voi continua aici în formatul literar al bedefilului francez ‘Morgan’, cu aprecieri şi impresii despre literaturã, cãrţi, cinema, muzicã.
Însã data scufundãrii fostului meu blog e una dublu simbolicã.

Pentru rugãciunile Sf. Grigore al Tesalonicului, şi prin aceste rugãciuni, sã ne ajute Hristos, Domnul milei!