Omul nou creşte pe mãsura descreşterii omului vechi, aratã Sf. Ioan Botezãtorul; noul augmenteazã pe mãsura diminuãrii vechiului. Vechiul scade, şi în aceeaşi mãsurã noul creşte, noul se adaugã. Gând filocalic, aşa cum o observã şi Pãrãian.
§
Sumarul Filocaliei, discutat de Pãrãian. Descrierea ‘Filocaliei’, conform cu ceea ce îl interesa pe acest cãlugãr. Utilã şi stimulantã, sinteza experienţei de o viaţã, aceastã perspectivã e una personalã—una dintre acelea posibile, valabile şi valide. Nu e un edict, ci o estimare personalã, o perspectivã care ţine cont de ceea ce a cãutat şi a gãsit el.
§
Pentru a deosebi pe credincios de necredincios, Pãrãian invocã numai ‘faptele legii’, ‘acţiunile religioase’, criteriul sãu e tot extrinsec: ‘credinciosul face cutare lucru’.
§
Binele bãrbatului este femeia.
§
Despre Noica şi carura lui, Sofronie, Zaharia, PE, Siluan, hagiografie (cei ca Grigore şi Simeon, Juan şi Francesco), Sf. Juan, ‘regizorul—isihast’, Puric şi Pârvu, neîncrederea în creştinii din show—biz; Zaharia: impresia, cartea de dialoguri—ed., interpretãrile atonite ale Filocaliei, ignorarea Sf. Siluan şi vârsta celor care dizerteazã, azi, despre el (cu titluri ca: ‘Învãţãtura duhovniceascã a Sf. …’). ‘Filocalia’, aprecierea unui huşean, PE, sihastrul apusean, Avva Evagrie, Sinodul, icoane, Dorotei, palestinienii. Întâia clasificare a ‘gândurilor’. Accedia; trad.. Ca subiecte, alesesem vocea lui Noica (apoi, carura lui); jocurile. Transele şi arsul cu cãrbunii, jarul. Pustnicul vestic (elveţian, mi se pare).
§
‘Prozaicul necesar’ al existenţei, latura prozaicã, substratul activ. Nu existã misticã fãrã asceticã—la fel cum nu existã nici asceticã autenticã şi curãţitoare, fãrã misticã.
§
Ascetica e baza misticii, întemeierea, ‘lucrarea’, acţiunea cuvenitã. Nu poate sã existe asceticã fãrã un obiectiv mistic.
§
Gândul cã numai i se cere, toţi cer, toţi pretind.
§
5 x ed.: KB& nemţii& Papa& tomistul francez& psihologul. Icoane. Ed.. Tarabe. Ziarele: ed.; MS. JV.
§
Cuvinte la câte o sãrbãtoare.
§
Simplismul nu poate fi contracarat prin confuzie şi ezitare.
§
De fapt: Varsanufie; Isaac; 2 x Maxim; Grigore şi bizantinii; sinaiţii, scrieri mai scurte.
§
Filocalia: Teofil, Rafail şi Serafim.
§
Pãduche hidos.
§
Ascetica nu poate fi disjunsã de misticã, e imposibilã fãrã misticã, fãrã gândul şi apoi experienţa unirii cu Dumnezeu. Aceasta nu e o ‘mãsurã prea înaltã’—ci însãşi vocaţia omului.
§
O casã sau o locuinţã sau un chivot al harului.
§
Entropia şi evoluţia, lutul însufleţit.
§
Misticul vorbeşte despre simţire, despre simţirea harului; însã, când e vorba despre misticul rãsãritean, acesta nu descrie întotdeauna simţirile lui ale harului.
§
Abia femeile sunt caracterizate de bun simţ, pe când mintea bãrbaţilor mai şi zburãtãceşte.
§
Izvoarele mistice ale lui Sofronie; mã gândesc şi la izvoarele neincluse în ‘Filocalie’.
§
A simţi comunicarea sau împãrtãşirea Lui Dumnezeu.
§
Pãrãianu dã şi caracterizãri literare ale scrierilor din ‘Filocalie’. Marea prozã filocalicã.
§
Arta prozei Sf. Grigore Teologul, Grigore al Nyssei, Vasile, Ioan Zlataust, Simeon, Grigore al Tesalonicului.
§
‘Câinii’, cum spunea Sf. Ioan.
§
Vorbesc fãrã a gândi, fãrã sã fi gândit mai înainte. Aceastã spontaneitate se mai cheamã, câteodatã, şi necugetare.
§
Ca antologator al ‘Filocaliei’, Pãr. Stãniloae a criticat, uneori, alegerile precursorilor sãi, pentru a fi, la rândul sãu, criticat pentru suplimentãrile aduse. Într—un fel, Pãr. Stãniloae centreazã selecţia pe Sf. Maxim, iar unii simt cã îi acordã, astfel, acestuia un loc disproporţionat de mare. Într—un fel, dã ‘Filocaliei’ o configuraţie mai puţin practicã, mai ‘filozoficã’ şi mai speculativã, deplasând oarecum interesul acesteia. Din Sf. Maxim, Pãr. Stãniloae a antologat cât a putut de mult.
§
Totuşi, revelarea Lui Dumnezeu este una directã, nu mediatã, încât nu Dumnezeu poate sã fie înţeles pornind de la sfinţi—ci invers: numai sfinţii, ca rãsfrângând ceva din Dumnezeu; adicã: nu trebuie judecat originalul increat, pornind de la rãsfrângerile lui în fãpturi. Sfinţii trebuie apreciaţi pornind de la o idee despre Dumnezeu—şi nu invers.
Mã refer la faptul cã sfinţii rãsfrâng, se zice, ceva din chiar fiinţa şi Persoana Lui Dumnezeu. Aşa e, însã nu trebuie judecat de jos în sus—ci de la Dumnezeu, cãtre sfinţi. Sfinţii sunt sfinţi deoarece Îi seamãnã Lui Dumnezeu—nu Dumnezeu e Dumnezeu fiindcã le—ar semãna sfinţilor. Pornitul de la rãsfrângeri dã o idee falsã despre original.
Vreau sã spun şi cã Dumnezeu îi face inteligibili pe sfinţi—nu sfinţii, de jos, pe Dumnezeu. Iar dacã am vrea sã invocãm apofatismul, acesta nu e o scuzã pentru antropomorfism, sau pentru cioplirea unui Dumnezeu argilos, dupã chipul nevrednic al omului.
Antropomorfismul nu e un procedeu apofatic licit. Nu aparţine apofatismului veritabil.
Existã o ambiguitate în asemãnarea dintre Dumnezeu şi om—o proporţie de neasemãnare, care face inferenţa, falsã. Iar în cazul omului, intervin şi persoana şi caracteristicul, absente de la subiectele tipice ale apofatismului.
Nu poate fi judecat, sau gândit, Dumnezeu, dupã oameni; aceştia Îi sunt îndeajuns de neasemãnãtori, pentru a nãrui orice deducţie.
Sfinţii rãsfrâng ceva al Lui Dumnezeu—însã pentru a vedea asta, se cere ca mai întâi sã ai o idee despre Dumnezeu, de la care sã porneşti.
Apofatismul porneşte de la lucrãri, aşa e; însã omul e o lucrare în care existã nişte trãsãturi absente din celelalte lucrãri: persoana şi caracteristicul. Nu trebuie atribuitã Lui Dumnezeu, ceva din substanţa individualitãţii umane—decât faptul însuşi, brut, al existenţei acestei individualitãţi: şi Dumnezeu e persoanã, ca şi omul. Dumnezeu nu e impersonal. Însã nu Îi poate fi transferat ceva al cutãrei persoane.
§
Existã patru autori pe care îi apreciazã cunoscãtorii buni ai ‘Filocaliei’: Isaac şi Varsanufie (Paleologu; Pãrãian), Dorotei şi Marcu (D. Toma; Pãrãian).
Stãniloae îşi avea şi el cei trei autori ‘ai sãi’—iar Sf. Simeon, pe autorul sãu ascetic preferat.
§
Palestinianul şi sirienii deşertici.
Tabelul scãderilor asceticii creştine.
§
Pãcatul laşitãţii şi al fricii. Existã un moment de la care deprinderile nocive devin pãcate: greşeli, ‘amartia’.
Jurãmântul de a nu mã mai teme şi de a iubi—de a rãspunde iubirii cu iubire—şi nu cu fricã, nu cu ticãloşire.
Murdãria fricii.
§
Faza de ‘ispitire’, de tentare, de luptã, nu înseamnã, propriu—zis, nimic: nu înseamnã cãdere, sau complacere, sau cedare. Ea aparţine firescului psihologic, nu semnificã o cãdere—sau o scãdere, e o treaptã cãtre biruinţã. Ispitirea nu descalificã.
§
Ea bagatelizeazã numai zgura, cocleala creştinismului, balastul, surplusul dezagreabil, ‘radicalizãrile’.
§
Simeon, ‘Filocalia’ (Isaac, Dorotei, Varsanufie şi Marcu), Grigore, Paisie, stareţii ruşi, Iosif. Misticii despre care sã scriu—şi care sunt recitibili.
§
Frica murdãreşte mintea; frica e generatã de programãrile omului vechi, ale lutului, sunt ‘legea trupului’.
Vorbind despre trup şi duh, Sf. Ap. Pavel nu se referea la o disjungere în om, ci la distanţa dintre om (= ‘trup’) şi Dumnezeu (= Duh). Legea trupului e legea vechii umanitãţi, zoologice. E ceea ce caracterizeazã umanitatea veche. Sf. Ap. Pavel nu avea o noţiune dualistã, platonizantã, despre om, nu îl considera ‘compus din trup şi suflet’, ci ca ‘lut însufleţit’. Legea trupului e legea acestui lut însufleţit. Legea duhului e ceea ce vine de sus. Duhul despre care vorbeşte Sf. Ap. Pavel e darul, ceea ce e primit, împãrtãşirea generoasã a Lui Dumnezeu, ceea ce îl preschimbã pe om, motorul transformãrii. Legii acestuia i se opun vechile programãri zoologice, legea trupului—adicã, a omului vechi.
Sf. Pavel nu spune cã omul e ‘compus din trup şi duh’, iar legea unuia i se opune legii altuia, ci cã legii omului vechi (‘trupul’) îi e opusã legea Duhului.
§
Un blog dedicat misticii rãsãritene ca teologie a existenţei.
Vesticii rãstãlmãcesc mistica şi o reduc la vizionarism, extatism, ‘rãpiri’, levitaţie şi experienţe singulare.
§
Lucid, Sf. Ap. Pavel avertizeazã cã legea omului vechi şi aceea a Sf. Spirit nu sunt în continuitate, cã depãşirea uneia cere strãdanie.
§
Arhimandritul Pãrãian considera cã vechii alcãtuitori ai ‘Filocaliei’ aleseserã mai bine decât Pãr. Stãniloae din Sf. Maxim; iar pe de altã parte, e sugestiv şi interesant cã nu face nicio remarcã despre scrierile antologate ale Sf. Grigore al Tesalonicului, nu le caracterizeazã în niciun fel. Vorbeşte mai mult despre ‘Leastviţã’ şi scrierile Sf. Simeon (subreprezentat în antologie, credea Arhimandritul Pãrãian). În rest, îi plãceau cei patru Pãrinţi neptici pe care obişnuiesc sã îi remarce toţi bunii cunoscãtori ai ‘Filocaliei’—cei patru scriitori neptici în privinţa cãrora existã consens. Însã tocmai despre Sf. Grigore al Tesalonicului nu are nimic de spus. Mai multe spune despre Sf. Maxim, Ioan Scãrarul, chiar Simeon, pe care îl considerã subantologat, însã nimic despre Sf. Grigore al Tesalonicului; omisiunea sau tãcerea aceasta e interesantã. Nu era unul dintre autorii neptici preferaţi ai lui Pãrãian. Nu are nimic de recomandat de la acest scriitor, nimic care sã îi fi plãcut sau sã considere vrednic de remarcat.
§
‘Vederea pãcatului nostru’ şi ‘Viaţa duhovniceascã’. Bulgarul& KB& Papa; tomistul francez; psihologia; tratatul nemţesc. Icoane. Ed.. La 3 l..
§
Catolicismul de dupã Vaticanul II pãcãtuieşte prin complezenţã, imprecizie, vag şi atenuare, prin mãrturia neconvingãtoare pe care o dã; acelaşi lucru îl spunea Tresmontant despre reprezentarea catolicã în dialogul ecumenic.