Ce înseamnã religia? Ce înseamnã credinţa?

Ce înseamnã religia? Ce înseamnã credinţa?




Ce înseamnã religia? Ce înseamnã credinţa? Credinţa este asigurarea celor nevãzute. Adicã, cele nevãzute, date în intuiţia moralã, guverneazã planul celor vãzute, care le sunt subordonate întâielor. Dacã prin ‘credinţã fãrã religie’ se înţelege o credinţã fãrã ritual, atunci aceastã credinţã nu ar fi altceva, pânã la urmã, decât chiar religia însãşi. Cu aceasta vreau sã spun cã ritualul, care instruieşte şi dã coeziune, nu ţine de esenţa religiei. VT anunţã şi chiar cere, în mod repetat, suspendarea ritualului. Ap. Pavel profeţeşte cã asigurarea celor nevãzute se va topi în trãirea iubirii. Credinţa înseamnã o ancorare în nevãzut. Ea nu e un scop în sine—fiindcã Dumnezeu nu e credinţã—însã Dumnezeu e iubire. Credinţa asigurã trecerea de la un regn, la celãlalt: le credem, le nãdãjduim—‘credem şi nãdãjduim’.
În acest sens, numai creştinismul, ca legatar al spiritualitãţii profetice a VT, schimbã ceva: aduce ceva nou, e o religie cu totul diferitã de ceea ce se mai vãzuse pânã atunci, cãci pune în cauzã ‘esenţa religiilor necreştine’—contractul, schimbul între om şi Dumnezeu, oferirea a ceva pentru a primi altceva. Proorocii VT afirmã cã ceea ce îi ‘cere’ Dumnezeu omului e propria desãvârşire a acestuia, propriul bine al acestuia. Dumnezeu nu vrea ‘pentru Sine’ ceva dintr—ale omului; nu îl va expropia pe om. Nu are nevoie, nu vrea, nu îi trebuie nimic din ceea ce omul ar putea oferi, sau jertfi; ceea ce vrea, e numai propriul bine al omului, împlinirea chemãrii omului: aceastã concepţie despre religie deosebeşte creştinismul de tot restul religiilor. Iisus exprimã aceasta dând relief ‘principiului filiaţiei’, îndemnând omul sã se simtã fiu al Lui Dumnezeu, sã se reprezinte pe sine drept fiu, sã vadã propriul chip drept temei al dobândirii asemãnãrii.
De aceea, creştinismul nu e o religie între alte religii. Fiindcã principiul sãu e radical diferit, e ceva nemaivãzut, o noutate: o ‘religie’ care nu se mai întemeiazã pe schimb, pe expiere şi pe implorare. O religie în care Dumnezeu îi e interior omului—fãrã a pune în cauzã identitatea omului, fãrã a o anula. Gând care descumpãneşte tot restul religiilor. Gând care reprezintã originalitatea absolutã a creştinismului: filiaţia, ca trecere de la chip, la asemãnare.
Credinţa se cheamã, în limbile Tradiţiei creştine, emounah, pistis, fides; Biserica a reiterat, în sc. XX, cu ocazia confruntãrii cu ereziile moderniştilor, cã aceastã credinţã nu e un asentiment emoţional—cu atât mai puţin, un act volitiv—ci un asentiment intelectual, adicã inteligent. Revelaţia, descoperirea celor nevãzute, întâlneşte asentimentul inteligenţei, nu pe acela emoţional sau al unei afectivitãţi vagi. Oricare vor fi fiind catalizatorii empirici ai cutãrei conversiuni particulare, e mereu vorba despre asentimentul inteligenţei; iar ‘critic’ nu înseamnã reticent, ci robust. Rostul criticii nu e de a şubrezi—ci de a participa la întemeiere.
Aşadar, religia, în sensul cel mai larg, înseamnã prioritatea acordatã valorilor. Ceea ce nu se vede guverneazã ceea ce se vede.

Creştinismul nu e platonician, nici nostalgic—el nu vizeazã o restaurare, o revenire, o reiterare —ci e progresist, orientat cãtre viitorul Creaţiei; iar împotriva tuturor celor care ar vrea sã vadã suprimatã Creaţia, creştinismul afirmã excelenţa ei.