Culturã ortodoxã

Culturã ortodoxã




Probabil cã, în rândurile care urmeazã, vor predomina delimitãrile şi definirile prin negaţie—arãtând deopotrivã ce este, şi ce nu este cultura ortodoxã. O culturã ortodoxã înseamnã o culturã a dreptei cugetãri şi a dreptei slãviri. O culturã care intenţioneazã şi reuşeşte sã cugete drept şi sã slãveascã drept. Stãruie, însã, nişte prejudecãţi şi nişte reducţionisme. Cultura ortodoxã nu e numai cultura fãcutã de monahi, sau adresatã monahilor. Ea nu trebuie înţeleasã, simplist, drept cultura monasticã, ori pentru, sau despre monahi, nu e numai ceea ce scriu atoniţii. Culturii ortodoxe îi aparţin şi nume ca, de ex., Clément şi Evdokimov. Cultura ortodoxã nu e nici numai culturã religioasã în sens îngust; e şi aceasta—însã nu numai aceasta, şi nu în exclusivitate, ci e ceva mai cuprinzãtor. Cu atât mai puţin, culturã confesionalã.
Cultura ortodoxã îl învaţã pe om sã cugete drept, şi sã slãveascã drept. E în firea omului şi sã cugete, şi sã slãveascã, sã aducã laudã. Existã o modalitate anume de a face acestea cu dreptate. Cultura ortodoxã nu e nici culturã a umanului, nici culturã a divinului, ci cultivare a relaţiei omului cu Dumnezeu. Accentul cade nu pe ‘creativitate’, ca în stereotipurile filozofiei culturii, ci pe cultivare, pe educare. Cultura ortodoxã modeleazã relaţia omului cu Dumnezeu, îi dã acesteia formã, o desluşeşte; de aceea, însuşirea ei pretinde ‘lucrare’, e ‘filozofie practicã’. Ea nu e de interes teoretic, abstract, speculativ, ci de interes stringent practic.
Este un loc comun acela cã nu e bine nici ca omul sã cugete oricum, nici sã slãveascã oricum. Lucrurile acestea, care, într—un fel, reprezintã lucrãrile de cãpãtâi ale omului, nu se pot face la întâmplare. De aceea, nu ‘creativitatea culturalã’, sau producerea de obiecte culturale, caracterizeazã cultura autentic ortodoxã, ci altceva: şi anume, ‘grija pentru fiinţã’. Originalitatea care e vizatã e originalitate ‘dinãuntru’. Cu aceastã educare a omului, ca sã cugete şi sã aducã laudã bine, se ocupã cultura ortodoxã. De aceea, ea nu poate fi redusã la studiul cartelor monastice. Chiar în forma ei istoricã existentã, cultura ortodoxã (cultura religioasã rãsãriteanã) nu e centratã pe cultura monasticã—ci numai pe ceea ce e de interes în cultura aceasta monasticã.
Iar mintea trebuie lãsatã sã respire, în firescul ei, nu trebuie sufocatã cu referinţe patristice, care, prin aglomerare, pot avea efectul de a rãtãci. Puţinul pe care îl cunoaşte omul, sã îl foloseascã bine. Patristice sunt dreapta cugetare şi slãvire—nu aglomerarea fãrã noimã de citate.
Scopul culturii ortodoxe este sã îi dea omului luminã şi limpezime.

O ştiinţã se învaţã din manuale; religia, nu. Funcţia povãţuirilor religioase scrise este de a desluşi, elucida laturi ale experienţei directe, însã realitãţile religiei (pocãinţa, smerenia, iubirea, etc.) se învaţã direct din viaţã, din experienţa proprie. Ceea ce e cel mai important într—o religie rãmâne înafara scrisului. Pe scurt, pocãinţa nu din cãrţi se învaţã; iar scrierile duhovniceşti sunt aluzive, fac neîncetat referire la lucruri care trebuie cunoscute mai dinainte. Accepţia termenilor folosiţi e datã de experienţã, de ceea ce a încercat fiecare. În efortul de prelucrare a experienţei proprii, scrierile pot sã fie folositoare. Nu ele pot sã dea, însã, începutul, care e o realitate existenţialã şi experienţialã. Principiile spiritualitãţii nu pot fi transmise inerţial. Ele nu se învaţã din cãrţi. În general, religia nu îşi e scop în sine, ea nu se învaţã pentru ea însãşi. Scopul religiei e mântuirea credinciosului. Aceasta e mereu avutã în vedere—nu conformarea la nişte şabloane şi tipare prestabilite. Cine nu simte libertatea, bogãţia de posibilitãţi, substratul pozitiv al libertãţii, nu poate simţi nici valabilitatea normei.
Când mã gândesc la creştini, am în vedere oameni ca Alexiev, ca Antonie al Surojului, Clément şi Evdokimov, astfel de oameni am în vedere—nu nişte zbiri. Religia nu e ceva ce se învaţã din manuale; iar scopul nu e învãţarea ei, ci folosul lãuntric obţinut prin aceastã învãţare. Religia se învaţã, numai fiindcã e utilã. Fiindcã previne nimicirea omului, şi, mai înainte de a preveni însãşi aceastã nimicire, previne degradarea lui. Religia creştinã vede în om nu numai ceea ce este, ci şi ceea ce ar putea/ este chemat sã devinã.
Religia se învaţã de la trãitorii/ practicanţii ei. Cine o practicã, o şi predicã. Religia înseamnã o limpezime şi o asigurare, fundamentale; ea este o ‘încredinţare’—cele propuse sunt testate şi, astfel, confirmate, validate, adeverite.