Vieţile sfinţilor

Vieţile sfinţilor




Sfinţi despre ale cãror existenţe se poate discuta ca şi despre aceea a lui Pompei cel Mare (sau ale altor câtorva figuri antice), fãrã a supralicita, fãrã a sublinia ostentativ prezenţa harului; aşa a scris Goodier despre sfinţii din culegerea lui de biografii, aşa au scris Lang şi Twain despre Sf. Ioana. În hagiografie, repugnã tezismul, tendenţiozitatea didacticã, pedagogia grosierã. Existenţe analizabile în termeni morali, psihologici, ca sinergii nedesãvârşite, perfectabile.
Şi existenţele eroilor antici ajungeau subiectul unor prezentãri simpliste, schematice, rudimentare şi lipsite de profunzime, nici anticilor necreştini nu le era necunoscut didacticismul searbãd şi minciuna pioasã, care îşi privau în acest fel subiectul de orice interes uman real, ca şi de orice anvergurã şi amploare spiritualã; însã un Plutarh sau, în vremea noastrã, un Montherlant (şi emulul sãu, Patapievici), restituiau reflecţiei biografice, analizei, deplina ei autoritate.
Cunosc câteva reuşite ale ‘biografiei creştine’—cartea lui Chesterton despre Sf. Toma, acelea ale lui Lang şi Twain (ambii, necatolici) despre Sf. Ioana, broşura lui Danneels, teologul atotputerniciei harului, despre Sf. Thérèse, scurtele biografii dintr—o carte a lui Goodier. Acestea, şi desigur altele, pe care eu nu le ştiu încã, restituie sfinţeniei dimensiunea ei umanã, restabilind adevãrul cã, în existenţã, harul este ‘ascunsul’, tainicul, iar umanul e substratul lucrãrii harului. Harul lucreazã în uman. Cine nu îl vede în locuinţa lui, nu îl va vedea defel nici într—o mãnãstire.
Harul nu are nevoie de butaforie.
Vieţile sfinţilor pot ajunge sã constituie obiectul unei reflecţii obiective şi sobre, umane, nu numai al encomioanelor şi al didacticismelor de rutinã; existenţele sfinţilor sunt instructive nu numai la nivelul catehezei elementare şi teziste.

‘Partea omului’, într—o existenţã creştinã, nu se reduce numai la scãderi şi greşeli; ei îi pot reveni şi iniţiative, etc., adicã pozitivul mântuirii, în legãturã cu umanul nu trebuie amintit numai ceea ce îi e imputabil (aceasta ar reprezenta o altã formã a resentimentului şi a ‘amintirii rãului’), iar dacã tot binele unei existenţe îi e atribuibil numai sinergiei divino—umane, atunci se cuvine menţionat şi cã lucrarea divinã porneşte nu ca un termen exterior, ci ca un ‘mai adânc’ al omului.
Atâta din hagiografie e numai iascã, numai neghinã, numai zgurã. O reprezentare falsã a umanului, a divinului, şi a relaţiei celor douã. Instructive sunt şi reuşita, şi greşeala—însã cu adevãrat instructiv e numai tonul uman şi inteligent, nefanatizat, necrispat, dezbãrat de convenţionalitate. Şi despre sfinţi se poate scrie ca despre eroii antici. În existenţele lor transpare un dincolo, şi o faţã ascunsã.
Nu numai sfinţii, ci şi eroii antici erau adesea reprezentaţi în mod simplist, schematic, lipsit de viaţã, inert. Acesta e defectul global al mai tuturor iniţiativelor pedagogice, care capoteazã în tezism şi platitudine. Şi despre sfinţi, şi despre eroii antici s—a putut scrie cu o admiraţie de proastã calitate, mecanicã, boantã şi aprioricã.