Cred, ca şi Pãrãian, cã scriitorii din primul v. al ‘Filocaliei’ sunt foarte importanţi: mai ales Diadoh, Evagrie, Marcu şi Isaia, poate cã şi Sf. Ioan Casian—mari asceţi şi mari îndrumãtori, povãţuitori—autori robuşti şi practici.
§
Reflecţia biograficã, analiza moralã—la cei care i se dedau cu aprindere, cu nesaţ—de la Plutarh, la Montherlant.
§
A simţi atingerea unui suflet.
§
Misticii recitibili—autorii—rarefierea şi existenţa—ce sã citesc—falsã penurie.
§
Clerul citadin, PE, parizienii, stareţul monden Nichifor, şicul teologic, ‘abaţii mondeni’ francezi, joncţiunea.
§
Sofronie, Antonie, Serafim şi Emilianos sunt canonizãri previzibile.
§
Dumnezeu va înmulţi lucrarea omului, nu o va suplini; va da rod acestei lucrãri, îi va da aripi şi vlagã.
§
Subiecte—autorii—Vekkos şi unioniştii—laturi—Heisenberg (Gage estimeazã scrierile filozofice ale acestuia invers decât o fãcea Noica—Noica îl considera pe Heisenberg inept ca filozof, Gage vede în el un autor remarcabil).
§
Vin. şi azi (dum.); vin.: pãduchele, spitalul, 2 x locul, tensiunea, tristeţea. Azi—vraful, orã, lit.. Rugãc..
§
Ideea unui blog nu este cã nişte autori au ceva de spus, cã alţi oameni au ceva de spus—ci cã eu am ceva de spus despre ceea ce afirmã ei. De aceea, dezaprob practica ‘umpluturii’, a livrãrii de citate necomentate, ‘care vorbesc pentru sine’, sau ‘oferite spre reflecţie’. Ideea este cã eu am ceva de spus despre acele citate, cã le şi comentez, cã sugerez sau schiţez o interpretare a lor, nu cã le furnizez pur şi simplu. Scopul blogului nu e sã ‘public alţi autori’; ei au fost deja publicaţi. Nu înţeleg ‘transferul auctorialitãţii’.
Blogul cuiva nu trebuie sã republice ceea ce deja au publicat alţii, sã reia pur şi simplu lucruri deja publicate de alţii—ci sã le interpreteze, sã le analizeze. Un blog este formatul pentru analize. ‘Simpla informare’, ‘neutrã’, înseamnã o abdicare.
§
Religie, literaturã, feminism.
§
Biblia, autorii, misticii, cãrţi, lecturi, risipa, romane.
Gage revine în atenţia mea; însã e taxabil ca troglodit antifeminist.
§
Scrisul nu trebuie sã se rarefieze, ci sã se esenţializeze. Ca la Schopenhauer şi ca la Gracq. Însã îmi plac autorii care scriau mult—Simmel, Tresmontant.
§
Gage şi Noica dau aprecieri diametral opuse despre scrierile filozofice ale lui Heisenberg; primului îi par ilustrative pentru priceperea fizicianului, celui de—al doilea, pentru incompetenţã.
§
În general, campania pentru o ştiinţã aristotelicã, a lui Gage, îmi displace. Gage ca neandertalian antifeminist. Ca înapoiat şi ca reacţionar, ca militant antifeminist.
§
Acatistul Ierarhului şi rugãciunile Panihidei—cu versetul din Sf. Ioan Teologul.
§
Citarea greşitã a versetului Panihidei.
§
Omul e lut însufleţit şi substanţã vie.
§
A îi implora pe capadocieni, pe mistici, pe Patriarhul Ioan al Alexandriei, milostivul.
§
Imagini ale lecturii, interioare, imagini ale vrafului de pe noptierã. Câteva imagini ale ambianţei locuinţei, ambianţa cititului.
§
Aşa cum G. scrie despre Vekkos, alţi unionişti şi teologia distincţiei între esenţã şi lucrãri.
§
Femeile au spontaneitatea bucuriei, limpezimea emoţiilor.
§
Aşa cum existã eroarea în mine, ea existã şi în oricine altcineva.
§
Somn de 14 ore (3 ½--6 ½; 8—3; 5—9); am visat pisoi, pe bunicã—mea, ’20 oct.’, r….
§
Râsul—luni; despre cuplul destrãmat şi ‘cele câteva s.’—ieri. Despre ‘a se bãga’. Despre ‘a avea la mânã’.
§
Recurgerea la viol, în romanele lui Breban, este o ‘limpezire a identitãţii’, şi indicã biologismul autorului, dupã care violul stabileşte personajele în configuraţia lor esenţialã, ‘dominaţia’ fiind tiparul esenţial al relaţiilor omeneşti.
Lipsit de umor, sumbru, Breban este dostoievskian prin sadism şi mocirlã. Setea de a domina şi de a dispune de ceilalţi e tema majorã a scrisului sãu. Are fascinaţia zolistã a violului. Latura tenebroasã a lui Dostoiveski e unica prezentã şi la Breban.
§
Prin forţa lucrurilor, personajele literare nu pot ajunge sã aibã, sã reproducã pudoarea, decenţa, discreţia, echivocul oamenilor reali. Dialogul literar e, de aceea, în mod necesar schematizat şi simplificat, redus la enunţuri lesne vehiculabile, iar subtilitatea literarã e alta decât aceea a discreţiei şi pudorii naturale ale oamenilor reali. Literatura nu reproduce bine fenomenologia raporturilor reale ale inşilor. Vagul exprimãrii oamenilor reali este nereproductibil literar. Literatura n—are de ales decât sã schematizeze. Arta dialogului literar e reducţionistã. În acest sens, literatura ca atare nu reproduce nimic din viaţã. Dialogurile reale sunt nereproductibile, literatura nu poate crea ceva care sã le semene. Literatura nu reproduce decât numai siluete de dialoguri. Câteva contururi.
§
Misterul animalelor, Sredni Vashtar. Perechea antiteticã. Simboluri oculte.
§
Misticismul dat drept ocultism.
§
Când vreau sã vorbesc despre cãrţile Papei Benedict, îl numesc, invariabil, ‘Sf. Pãrinte’.
§
Încã o carte a codificatorului icoanelor.
§
În povestirea lui Saki, demonolatria impresiona atât, tocmai fiindcã era ingenuã şi spontanã. Demonolatrie domesticã, infantilã, şi izvorâtã din restrişte.
§
Cã viaţa se întâmplã în prezent.
§
Nu înţeleg de ce Gage postuleazã cã existenţa organelor sexuale trebuie sã aibã O SINGURĂ SEMNIFICAŢIE, ŞI NUMAI UNA—cã ele sunt numai ‘genitale’, nu şi unitive, nu şi parte a procesualitãţii iubirii. Nimic nu indicã faptul cã ele trebuie sã serveascã numai o singurã funcţie, un singur rol. Acesta este un reducţionism biologist. Încântarea iubirii, plãcerea datã şi oferitã, fac parte din normalitatea umanã, nu sunt surplusuri, nici ‘nadã pentru reproducere’. Gage gândeşte ca un darwinist, pentru care plãcerea sexualã a fost selectatã întrucât favoriza funcţia reproductivã. Nimic, însã, nu impunea ca unirea reproductivã sã se asocieze cu o plãcere nemãsuratã. Nutriţia, necesarã, nu se asociazã cu o plãcere incomensurabilã; nici alte funcţii biologice. Nu se ştie de ce nişte mãdulare, şi un act, trebuie sã îndeplineascã numai un singur scop, sau de ce o funcţie ar trebui sã îi fie subordonatã, subalternã alteia. Plãcerea unirii nu are ca scop numai avantajarea reproducerii, ci e o lucrare unitivã, de confirmare a cuplului. Regãsesc la Gage lamentabilul biologism apusean, despre care am mai scris, şi care îi duce pe vestici la fetişizarea celibatului, perceput ca mai curat, mai pur—ca şi cum castitatea nu şi—ar avea şi ea necurãţia şi primejdia ei. Se greşeşte la fel de mult în/ prin celibat, ca şi în/ prin cuplu.
§
Evoluţia religioasã: de la jertfele umane, apoi de animale, şi de la poligamie, la ceva mai sãnãtos.
§
Organele sexuale nu trebuie numite ‘genitale’, dacã prin asta se înţelege cã ele sunt numai genitale, sau cã aceasta e funcţia lor unicã. Ele existã şi pentru alte scopuri, paralele şi la fel de naturale, nesubordonate, nesubalterne.
Plãcerea actului sexual, fertil sau nu, nu a fost datã ‘fiindcã altfel omul nu s—ar mai fi reprodus’; eu cred cã s—ar fi reprodus şi în schimbul unei plãceri mai mici, al unei nevoi mai puţin imperioase. Cuplul, în unitatea lui, nu existã numai ‘în vederea generaţiei viitoare’. Actul sexual serveşte existenţa ca atare a cuplului.
O plãcere sexualã dispreţuitã, moralmente reprimatã, e o plãcere sexualã prost trãitã.
§
Rugãc. moderne sunt caracterizate de discursivitate, de o elocvenţã forţatã şi de o locvacitate neconvingãtoare.
Vechile rugãc. patristice, din bronz şi cremene.
§
Sf. Vasile n—a fost numai legiuitor, legislator, ci şi mistic şi teolog; Sf. Grigore Nazianzenul a fost un mare mistic. Reducţionismul reprezentãrilor.
§
Împovãrarea cu citate, şi apelul la esenţial; ortodoxia nu se aflã în citate, acestea nu pot sã serveascã drept certificate de ortodoxie.
§
Preţul laşitãţilor.
§
Trebuie cãutate acele gânduri care nu se gãsesc decât la un autor, care fac originalitatea acelui autor.
§
Omiliile pseudo—macariene pot fi tratate ca un poem teologic.
Existã, vreau sã spun, atâtea mari creaţii spirituale anonime.
§
A lua snoavele licenţioase drept viaţã.
§
Moltmann este, ca şi Graß, ca şi Char, ca şi Cela, una dintre vedetele intelectuale indiscutabile al cãror prestigiu imens nu prea are acoperire în semnificaţie—unul dintre rãsfãţaţii publicului, dintre aceia a cãror faimã e remarcatã cu reticenţã de cãtre lucizii nemulţumiţi sã vadã cvasimediocritatea încoţopenitã astfel; cãci Moltmann nu e cu adevãrat unul dintre cei mai mari. Unor astfel de intelectuali li se acordã, de regulã, Nobelul. Ei bine, Moltmann nu e chiar un mediocru; nici Graß, Char, Cela nu sunt. Însã nu e un mare teolog, din clasa lui Barth—aşa cum probabil cã nici KR nu fusese unul.
§
A sesiza licãririle textului.
§
Din supraabundenţa unei simpatii generoase, atente la aspiraţii şi nevoi.
§
5 z.. 18 eseuri. Gage. Analize. Subiecte. 5 romane& Bloom& bulgarul; KB; tratatul nemţesc, Papa, psihologia, tomistul; biblistica, atonitul, Nyssenul, luteranul şi analiza minunilor.
Avusesem 7 l., pe cont propriu, independent.
§
Cu ce ies. Analize. Subiecte. Metafizicianul şi Pãrinţii. Determinãri. Unghiul. A merita.
§
Atitudinea esenţializatoare înseamnã explicaţie, mai mult decât (numai simplã) enunţare.
§
Ce înseamnã credinţa? Ce înseamnã religia? Ce face ca o atitudine sã fie una religioasã? Prin ce e religioasã, o atitudine?
Religia implicã o relaţie cu substratul existenţei. Fac valorile morale ca o existenţã sã fie religioasã? Strãdania de a fi în coerenţã cu nişte intuiţii ale binelui defineşte o atitudine drept religioasã? În reprezentarea comunã, religia e asociatã cu ritualul. Definitoriu pentru religia creştinã este cã ceea ce cere Dumnezeu ‘în schimb’ e chiar propriul bine al omului. ‘În schimbul’ harului, Dumnezeu îi cere omului sã se desãvârşeascã—sã lucreze spre propriul sãu bine. Dumnezeu nu îi cere omului nimic—nu vrea ‘jertfe’; ceea ce îi cere e sã progreseze. Dumnezeu vrea binele omului.
Atitudinea religioasã, ‘cãutarea cu inima’, ‘sãvârşirea binelui’, cer oare corelarea sine qua non cu nişte ritualuri? Cu cultul? Desigur, nu. Înţeleasã ca ritual, religia e altceva decât credinţa—credinţa lãudatã de Iisus la ‘eterodocşii’ pe care îi întâlnea.
Câtã vreme discuţia ‘pentru’ sau ‘împotriva’ religiei rãmâne una în jurul actelor cultice, a ritualului, esenţa chestiunii e deja ratatã. Dacã religia e înţeleasã ca implicând neapãrat ritualul (altfel decât ca pedagogie), atunci atitudinea orientate de valori rãmâne înafara religiei. Dumnezeu nu vrea jertfã. De aceea, peroraţia tradiţionaliştilor despre natura sacrificialã a Missei e o bazaconie. Singura jertfã vrutã şi primitã de Dumnezeu e numai aceea spre chiar binele omului—limpezirea omului; de altceva, n—are nevoie.
Ritualul e un sistem de simboluri care îşi primesc eficienţa din viaţa lãuntricã a credincioşilor, viaţã deschisã, adicã, spre primirea Lui Dumnezeu. Nu existã primire pasivã a unor beneficii. Sacramentele lucreazã în acela capabil sã le primeascã; nu existã o eficienţã magicã a acestora. De aceea, poate, rarefierea vieţii sacramentale şi liturgice la atâţia anahoreţi din vechime. E nevoie sã preceadã o lucrare cu sine. De aici, noţiunea vredniciei pentru Taine, a pregãtirii pentru primirea lor; ele nu pot substitui lucrarea prealabilã a omului.
La antipod se aflã sacramentalismul abstract al apusenilor, care uitã de precedenţa terenului, în numele unui fel de fatalism sacramental.
Ca impuls, ca nevoie şi ca lucrare, religia precede ritualul şi acţiunile cultice, nu e instituitã de aceastea, le survoleazã.
Realismul sacramental al vesticilor pare sã fie unul fizic, nu mistic; existã o raportare fizicalistã, ca la nişte instrumente fizice.
Atitudinea religioasã este alegerea binelui. Recunoaşterea şi lucrarea binelui; corelativ, ‘vederea rãului’. Aici, cu acestea începe religia; de acestea depinde mereu. În acest sens, teologia liturgicã creştinã e opusã nu numai sacrificiului şi expierii prin jertfe, ci şi teurgiei. Ea e mereu o teologie a ‘inimii curate’.
§
Din pãcate, în reprezentarea popularã, adopţionismului i s—a substituit monofizitismul sau docetismul.
Nestorianismul nu provine din sentimentul transcendenţei Logosului, a absolutei transcendenţe a celui de—al doilea Ipostas. El provine din desconsiderarea ‘omului Iisus’, judecat ca necorespunzãtor unei uniri perfecte cu Logosul. Nestorianismul nu vroia sã reabiliteze transcendenţa neasemuitã a Logosului.
‘Omului desãvârşit unit’, ‘omului Iisus, desãvârşit unit cu Logosul’, i—a fost substituitã fie reprezentarea adopţionistã, ‘mahomedanã’, fie aceea monofizitã, care evacueazã umanitatea autonomã (în sensul de autonomie relativã).
§
A face de ruşine, a impune.
§
Versurile nu se scriu numai ca la Virgiliu, Horaţiu, Dante şi Petrarca.
§
Citesc câteodatã douã catrene şi un terţet ale Sf. Grigore Teologul, traduse în englezã de cãtre Gilbert.
§
Existenţe ale sfinţilor, discutate fãrã didacticism. Numai pentru binele adus de cunoaştere şi de înţelegere.
§
Existã şi bãrbaţi care au o viziune mai puţin zootehnicã despre plãcutul femeilor; nu monta e totul.
§
Jertfã curatã şi nesângeroasã.
§
Nimic nu trebuie sã punã în cauzã dorul dupã Dumnezeu.
§
Versetele paulinice din a doua dum. a Triodului, aceea a ‘Fiului risipitor’, aratã, din nou, cã prin ‘trup şi duh’ Ap. Pavel nu subînţelege dualismul platonician, ci ‘om şi Dumnezeu’: bãrbatul şi femeia alcãtuiesc un singur om, omul şi Dumnezeu alcãtuiesc un singur duh, o singurã fiinţã spiritualã; Ap. Pavel nu opune, în sânul fiinţei umane, duhul, trupului—ci pe om îl numeşte ‘trup’, iar pe Dumnezeu, ‘duh’—ceea ce poate sã devinã şi omul, prin înfiere. ‘Legea trupului’ e legea vechii umanitãţi, netransformate; ‘Legea duhului’ e ‘Noul legãmânt’, inaugurat de Iisus, înfierea.
§
Trãirea şi întâietatea trãirii—ceea ce mã şi face atât de ‘ortodox’, şi îmi dã largheţea cuvenitã pentru a fi ecumenist (nu numai ca tendinţã, ci chiar în fapt).
§
Duhul nu numai completeazã, ci şi corecteazã zoologia, o şi îndreaptã. O şi contrazice—nu numai o completeazã linear. Biologia nu e lãsatã în voia propriilor sale impulsuri.
§
Trãirea şi socialul. Trãirea şi ecografia. Trãirea, înaintea a orice altceva. ‘Nichifor din singurãtate’. Anahoreza, mistica, ‘trãirea’, autenticitatea.
§
Gândul dorului dupã Dumnezeu, ieri (dum.).
§
Cristologia Romei nu e cristologia Logosului—ci cristologia fiului Mariei, Iisus Nazarineanul.
§
Scufundarea în Sf. Spirit.
§
Discernerea unui sâmbure activ de întuneric, de beznã.
§
‘Ca sã fiu pomenit’, ‘ca sã fiu amintit’.
§
Profeţia: Ninive, Roma, verificarea.
§
Iubiţii japonezi.
Îndrãgostiţii japonezi. Gustul şi fineţea sãruturilor, atingerea obrajilor.
§
Cine s—ar fi gândit cã abia principiul lui Clausius elibera gândirea—o emancipa de groaza ciclicitãţii?
§
Operele culturale nu preexistã—operele artistice, creaţiile, nu preexistã, ci reprezintã jetul originalitãţii imprevizibile.
§
Ap. Pavel ar vorbi despre întregirea trupului, i.e., a omului; pentru Ap. Pavel, trupul desemneazã omul pur şi simplu, omul natural, contrariat în aspiraţiile lui de legile zoologice încã lucrãtoare în el.
§
Existã mai multã sapiditate în DB, decât în KB; un plus de sapiditate.
§
Metafizicianul şi Pãrinţii (de ex., Învãţãtorii alexandrini). GM; însã eu mã gândeam la GS, evreul berlinez—metafizicianul neamţ.
GS; Voltaire şi Newton—chiar Voltaire (ca) newtonian.
§
Cei pe care studierea isihasmului nu i—a înrãit şi fanatizat, nici nu i—a fãcut orgolioşi.
§
Pocãinţa corespunde unei nevoi resimţite, vii şi reale—nu abstracte. Nu e o nevoie admisã în mod abstract, o nevoie teoreticã.
§
Lavrentie—un pic neaoş, un pic gloduros, un pic noroios; însã e de luat ceea ce e util—nu de rãmas numai la impresia generalã, la aprecierea de ansamblu, ci de luat ceea ce foloseşte. Un preot priceput, pentru creştini mai simpluţi, mai needucaţi. Un preot mai pedestru, mai din topor—la antipodul mondenului Arhim. Horia.
§
Proza, scânteind de virtuţi virile, scãpãrând de robusteţe şi de vlagã, a lui RK.
§
Feminiştii LK şi PE intuiserã tendinţa misoginã a Siriei, misoginia sirianã.
§
Fumatul, azi. Firea mea—calmul, similar—cei patru autori neptici, efectul—însuşirea lãudatã; alintul. O alinta aşa, pe când ….