Misticii rãsãriteni

Misticii rãsãriteni




Mistic este cel care are viaţã în Hristos, trãire în Hristos. Mistica e, în sens larg, trãirea vieţii de har. Ascetica e substratul misticii, partea prozaicã a teozei. Semnificaţia ei e curãţirea, pedagogia. Mistica se caracterizeazã prin curãţirea simţirii. Harul este ‘simţit’, fiindcã este receptat în mod personal, de cãtre un subiect. Harul se adreseazã persoanei, ne referim la o interacţiune între Dumnezeu şi persoanã. Harul este comunicarea, împãrtãşirea simţitã a Lui Dumnezeu. Dumnezeu se împãrtãşeşte ca har. De aceea, mistica nu e restrânsã la viaţa monasticã. Sfinţirea ‘celor din lume’ e trãitã tot ca misticã. Mistic e acela care se sfinţeşte—şi, mai întâi, acela care se roagã. Plugarul sau bolnicerul nu sunt mai puţin mistici decât pustnicul, decât cel ‘din singurãtate’. Criteriul rãsãritean al misticii e acela funcţional şi lãuntric, cu accentul pe simţire, pe trãire; criteriul vestic este exterior şi se referã la experienţe neobişnuite. Pentru apuseni, mistica e disjunsã de viaţa religioasã obişnuitã. Mistica e înţeleasã ca etajul superior al acestei vieţi, ceva rezervat celor puţini. Misticismul apusean e mai elitist şi mai convenţional; acela rãsãritean se raporteazã la trãirea în Hristos, la primirea harului. Reprezentarea apuseanã despre misticã e mai convenţionalã. Idealul meu religios, dacã am vreunul, sunt misticii rãsãriteni: capadocienii, Isaac, Varsanufie, Dorotei al Gazei, Pãrinţii neptici, Sf. Grigore al Tesalonicului, Sf. Marcu al Efesului, Sf. Paisie de la Neamţ, Cuv. Iosif Isihastul (pe lista de canonizãri a Patriarhiei ecumenice), atoniţii, cei care au preferat o viaţã de rugãciune, uneia de studiu.
Isihaştii sc. XVIII—XIX [1] le sunt inferiori celor ai sc. XIV—XV.


NOTE:

[1] Vasile, Paisie, Nicodim, Calinic, Teofan.