Viaţa lui Steiner

Am citit ‘Errata’ într—o traducere de natură să desfigureze şi dezonoreze originalul, traducere ineptă la care m—am referit separat.
Acest evreu cu simţul viului s—a interesat cu precădere de doi poeţi catolici (Dante şi Racine), cărora li—l adaugă pe un al treilea (Claudel), şi de epopeile greceşti, şi a urmat, ca student la Chicago, cursuri de gnoseologie tomistă.
Steiner subliniază corelarea înclinaţiilor lui cu împrejurări biografice (heraldica, epopeile greceşti, ‘Bérénice’) şi educaţionale (formaţia franceză).
Proba faptului că o viaţă merită relatată se află nu în viaţa însăşi, ale cărei evenimente, oricât de dragi i—ar fi celui care le—a trăit, rămân de semnificaţia strict personală, ci în relatarea însăşi; relatarea ca atare motivează interesul, nu viaţa care îi serveşte ca subiect.
Farmecul de găsit îi revine, întreg, relatării, unghiului experienţei.
Aşa se face că nu e nevoie să fi trăit viaţa lui Rousseau sau Ghica; e deajuns aceea a lui Creangă, însă bine narată.
Învăţămintele care l—au marcat precoce pe Steiner sunt despre moarte (‘Iliada’), despărţire (‘Bérénice’), abisul multitudinii (heraldica); tonul e senin, vioi şi amar. Sadismului patren îi corespunde, filial, masochismul sublinierii câtorva momente de revelaţie amară: absurditatea şi neîndurarea morţii, inevitabilul şi fatalitatea despărţirii, etc.. Voioşia stilului nu trebuie să înşele. Învăţămintele recapitulate de Steiner ţin de registrul terifiantului, al traumei. Dar ceva le—a preschimbat în seninătatea înţelepciunii. E cartea unei izbânzi.
În eseul despre heraldică, Steiner vorbeşte despre două lucruri, absolute distinct: uncitatea şi pluralitatea. Obiectele ar putea fi incomensurabil de unice, chiar fără a fi şi incomensurabil de multe.
Steiner e preocupat mai degrabă de pluralitatea individualităţilor distincte; de inifinitul enciclopedic.

Când Lev Bronstein e comparat cu Isaia, când Iisus trece în patrimoniul iudaic (iar evreii sunt prigoniţi fiindcă Iisus era evreu), când evreii înseamnă pribegii (nu bancherii, finanţiştii, etc.), când creştinismul înseamnă Inchiziţia (nu monahii, etc.), când Bronstein e citat cu evlavie, iar Părinţii Deşertului niic nu sunt amintiţi, când evreii devin o rasă de profeţi, se omite soarta proorocilor în chiar mâna poporului ales, se omit pogromurile anticreştine, istoria de trădări, etc., înseamnă că avem de—a face cu o pledoarie.
Cu alte cuvinte, ideea iudeo—creştină a reprezentat—o numai Iisus (niciun Avvă nu e citat, aşa cum e citat Bronstein), iar ideea socialistă, mai ales evreii; concluzia acestei revendicări duble e un rasism net, evreii ca elită morală a omenirii.

Tonalitatea desuetă şi anacronică a pledoariei pedagogice trimite la un întreg socio—educaţional dispărut, abolit; Steiner nu are blazarea adusă la modă încă de intelectualii interbelici, iar absenţa ei e atât spontană, căt şi decisă, un pic convenită.
Opţiunea de a fi de modă veche, desuetudinea asumată, şartul, demodarea au, la nivelul lui Steiner, o anume afectare. Steiner nici nu e singurul comparatist ori istoric literar care să se pronunţe împotriva semioticienilor, a valului de scientism mimetic, etc.. Ne amintim, de la noi, de atât de lipsitul de farmec Marino (ale cărui lipsuri umane le menţionase, undeva, Ciocârlie).
(Dar, dacă tot am adus vorba, şi Steiner ar conta, pentru clujean, drept un eseist.)

E interesant că majoritatea celor amintiţi cu generozitate de Steiner nu sunt oameni ai dialogului, ci mai degrabă ai monologului tăios, contondent, şi ai controversei (temperamentalii: Scholem, scoţianul MacKinnon, Boutang, Philonenko). E vorba mai degrabă de a asculta nişte monologuri, rostite adesea peste capul celuilalt.
Dintre cei menţionaţi, Steiner se recunoaşte tributar faţă de doi—MacKinnon şi Boutang.

Savoarea steineriană există, distinctă, netă.

Steiner revine asupra carenţelor scientismului, o relativizare binevenită a paradigmei umaniste principale—mai mult decât atât, o punere în cauză.

Cele unsprezece eseuri ale concluziilor unei vieţi sunt despre heraldică, epopeile greceşti, ‘Bérénice’, studenţia la Chicago, evreitatea, destinul evreiesc şi dăinuirea antisemitismului (explicată de Steiner prin recurs la ipoteza suprimării proorocilor, neconvenabili), muzică, limbaj, omuciderile în masă ale sc. XX, filologie şi oameni întâlniţi în universităţi (Tate, posacul House, Blackmur, voltairianul Scholem, kierkegaardianul MacKinnon, Boutang, Philonenko, apoi cei patru studenţi care îşi puteau întrece maestrul), locuri iubite (localitatea franceză, apoi Gerona din Catalonia, strada West 47th. din N. York, hoteluri şi ape curgătoare: Rinul la Basel, Arno la Florenţa, Limmat la Zürich, Weimarul), dispersarea puterilor şi pionieratul.
Steiner schiţează chipul nobil al lui Tate.