Preţul sau reversul raţionalităţii capitaliste e fragmentarea, divizarea, scindarea. Scopul materialismului istoric nu e în principal să denunţe cutare fenomen, enunţând revendicări etice (sau vehiculând lozinci), ci, arătând originea istorică a tuturor acestor fenomene, să facă conştient subiectul uman de întregul existent, de semnificaţia lui obiectivă, dată (dar la cu totul alt nivel decât cel accesibil analizei pozitiviste, empirismului) şi de posibilităţile raţionale concomitente.
Mai departe, ca gest euristic, termenul de ‘materialism dialectic’ a fost introdus pentru a sublinia necesitatea dialecticii, un mod de gândire revoluţionar, pentru raţionalitatea materialismului istoric.
Sublinierea a fost detreminată tocmai de declinul Kantian al atitudinilor din ştiinţele sociale ale timpului, cu prevalenţa pozitivismului, rezultat îndepărtat al divorţului Kantian dintre subiect şi lumea sa (‘contemplativitatea’, adică situarea exterioară, remarcată în atâtea locuri de Lukács).
Deşi s—a opus ‘dialecticii naturii’ (a lui Engels, Lenin şi, apoi, Lukács însuşi), Marcuse avea să resimtă eroarea instrumentalizării raţionalităţii din ştiinţele naturii, cu toate că n—a ajuns, din câte ştiu, să şi susţină dialectica naturii ca pe o alternativă valabilă la ceea ce îi apărea ca rătăcirea manifestă a liniei aristotelice şi moderne de studiu al naturii [1].
Fără a îşi fi revocat refuzul dialecticii naturii, a resimţit că instrumentalizarea raţionalităţii moderne decurge cu necessitate din chiar natura acesteia.


NOTE:
[1] ‘Aristotelică’ în sens larg, general, al logicii, nu ca cercetare calitativă.