joi, 18 aprilie 2019

José Zorrilla, 'fiel ministro de la gaya ciencia', scrie:
'la fé del arte
Es hija de la fé de la creencia:
[…]
Dios es la luz; Dios es la inteligencia.'
Sadoveanu era un om mult mai modern, mai «secularizat» în ceea ce gândea şi simţea, mult mai al sec. XIX apusean, mult mai puţin idealist sau credul, ingenuu, şi mult mai puţin arhaic decât îi plăcea să creadă (sau să se reprezinte, sieşi sau altora …). Instinctul său artistic nu era la fel de infailibil ca al lui Creangă (de fapt, nu recurgea întotdeauna exclusiv la acel instinct …), iar Agârbiceanu e, ca tip, mault mai reprezentativ pentru tradiţionalism, şi mult mai convins de tradiţie şi imersat în arhaic.
Sadoveanu se vroia neaoş, ca Heliade.
Cum singur o şi observă, nu e nimic rustic în admiraţia pentru Creangă. Sadoveanu nu era cel care se credea.
Cel care nu îl mai respecta pe Alecsandri ajunsese să fie tot mai puţin intelectualul care fusese. Vârsta nu îl îndreptăţea.
Sunt multe lucruri false, ca idei ori ca elemente de artă.
Deosebirea de caracter a făcut ca alura narcisismului său să fie alta decât alura aceluia al lui Chateaubriand.
Când mândria lui Sadoveanu a devenit narcisism, a survenit degradarea, estomparea respectului faţă de Alecsandri, etc., dezicerea de ceea ce adultul ar fi trebuit să continue să cultive.
Am văzut-o pe Alexandra Neldel în Die Wanderhure, un surogat sordid, faux Verhoeven, fantasmagorie picarescă vulgară, pe potriva nivelului celor de azi, absolut nedemn de frumuseţea protagonistei; însă Alexandra Neldel mi-a plăcut foarte mult, cu toată falsitatea interpretării (de ex., reunirea iubiţilor).
Impresia dată de poemele lui Leconte de Lisle e aceea de compacteţe, de altitudine sapienţială adevărată, cu sugestia de materialitate, de densitate, compacteţea..
Elefanţii sunt foarte diferiţi de păsări, feline, antilope, foarte neasemănători acestora. Aşa-numitul parnasianism al lui Leconte nu e acela vioi, jovial, ludic, galant, graţios, senzual, hedonist, fantezist; e filozofic, e o integrare a culturii antice majore, e solemn şi impozant.
Stilul lui Steinhardt e aluvionar, burlesc, exagerat, disonant, pompos, inform, ridicol, foarte sarcastic, de o autocomplezenţă, referinţele sunt vagi, convenţionale, ocazional absurde; însă stilul acesta e metafora supravieţuirii în societatea postbelică, e metafora ezoterismului necesar. Batjocura aceasta, netă, provine din exasperare, iar aceasta e foarte de înţeles. Există un ezoterism al batjocurii. Ceva e glumă, «mistificare», însă ceva e şi parodie. Neverosimilitatea întregului e stridentă, aşadar ostentativă.
Nu aceasta putea să fie ideea despre stil a unui jurist. Nici a unui critic care prefera autorii calofili.
În 'Monologul …' există articole despre o nuvelă, un poem, un personaj, o pagină, un episod.
În 'Scrisoarea II' irizează bunătatea, e alcătuită cu bunătate, bunătatea înţeleasă ca substanţă esenţială, bunătatea pur şi simplu.
Iar dacă înţelegem 'Scrisoarea II' şi drept legendă a veacurilor, ceva din sentimentul acesta ('Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă'), sentimentul rememorat, nu acela al satiricului, ci acela din 'anii când visam în academii', nu blazarea şi dezamăgirea prezentului, ci ceea ce fusese cândva resimţit, trăit, şi e acum numai evocat, însă chiar şi aşa se reîmpărtăşeşte din el, aşadar vizionarismul acesta tineresc, integru, l-a avut Rebreanu, situându-se în genealogia eminesciană, ca şi în aceea a lui Coşbuc.