Unii cred că operaţiile raţiunii ştiinţifice moderne înseamnă şi presupun mai mult decât pe ele însele; ele presupun un orizont, un mod de gândire. E poziţia lui Marcuse, Henry, Marion, şi a rechizitoriilor anti—ştiinţifice. Eu cred că operaţiunile ştiinţei, dispozitivul ştiinţific de operaţiuni logice, sunt ceea ce sunt: un set de operaţiuni logice determinate, transparent şi neutru filozofic. Lukács abordează problema în ‘Fenomenul reificării’, văzând în irelevanţa ontologică a discipinelor burgheze reflexia modului burghez de conştientizare a realului socio—uman.
Lukács se referă la ştiinţele sociale, miza controversei despre adecvarea raţionalităţii ştiinţifice fiind validitatea noului mod de cunoaştere propus, dialectica.
În gesturile umane se dezvăluie structuri profunde, determinări esenţiale, şi mult mai mult decât aparenţa faptului brut, imediat, al interpretării neprevenite; structurile gestului sunt structurile fiinţei psihice, de care aceasta, sau alţii, poate să nu fie conştientă—sunt semnificaţiile neconştientizate, neînţelese, ignorate.
Nu suntem în voia imediatului aparent, care e iraţional şi, ca atare, nemodificabil, fals imuabil, adică iluzoriu.
A deveni conştient de un mai mult, sincronic şi diacronic, dinamic, decât aparenţa imediatului brut, fals ireductibil, imobil, ‘pozitivist’ (faptele), deschide două registre, două dimensiuni distincte, nete: dimensiunea datului obiectiv, înţeles abia acum în semnificaţia lui, gândit şi observat complet, şi dimensiunea interacţiei, a posibilităţilor. ‘Faptele’ pozitivismului nu sunt gândire, ci neant; sunt simplificări inconştiente, automate, arbitrare obiectiv, şi necesare în generarea lor subiectivă, condiţionată (aşadar explicabilă).
‘Demascarea’ e întregire, şi nu îi apare ca vicioasă, circulară, mecanică, decât impresiei neangajate şi care devine prizoniera amalgamării mecanice; cu alte cuvinte, ‘demascarea’ e vicioasă, circulară numai la nivelul aparenţei generate mecanic, neraţional, de o amalgamare oţioasă, care trişează.
Tot ceea ce există, există într—o formă dată. Reacţia tânărului Lukács e una, îndreptăţită, împotriva pozitivismului prevalent (şi, de fapt, a mediocrităţii ştiinţifice current, a acestuia ca pavăză a mediocrităţii ştiinţifice); ceea ce a sesizat Lukács e că şi criticismul kantian e neputincios împotriva pozitivismului. Ca ştiinţă socială, kantismul deversează inevitabil în pozitivism, eşuează ca pozitivism. În fond, controversa lui Lukács e aceea împotriva pozitivismului, a ‘modurilor de gândire nedialectice’, care ajunseseră, treptat, în vremea lui, la o sinteză doctrinară cu aparenţa adevărului incontestabil.
Formulările intempestive pot masca semnificaţia acestei riposte salutare.