duminică, 29 martie 2015






Duminicã, douã filme cu Carole Lombard, douã cu Merle Oberon, unul cu Cary Grant, unul cu Adolphe Menjou şi Pat O’Brien, douã cu Jory, unul cu Buck Jones şi John Wayne, douã cu Tex Ritter, ‘Bulldog Drummond in Africa’, patru episoade din ‘Dusty’s Trail’, douã episoade din ’13 Demon Street’ de Curt Siodmak, şi câteva episoade din alte seriale: douã cu Leslie Nielsen (‘The Lost Will of Dr. Rant’ şi ‘Appointment on Mars’), douã cu Jory (‘World of Water’ şi ‘I Am Not Alone’), douã cu Ida Lupino (‘The Stand-In’ şi ‘The Listener’), unul cu Chaney fiul şi Newland (‘Frankenstein’), ‘The Crystal Egg’, ‘The Children’s Room’, ‘Dan Marshall’s Brat’.




Vineri, fumat 10 & 3 ţigãri; mai aveam 7 ţigãri de mi.. Vin. seara, fumat cele 7 ţigãri de azi, etc..

Vin., la cinã, ciorbã de peşte, peşte prãjit, tãiţei cu lapte.

Vin. seara, despre Creangã, Slavici, Eminescu, Neculce, Cantemir, Istrati, I. Teodoreanu şi Cezar P. (emblemele), istoricul descãlecatelor, lecturile lui Caragiale, scrisorile citite ieri (joi).

Sapiditatea & discul & actriţe (la 6 z.) & citit …, scris, filme & disonanţa & filme & jindul & citit …. Filmul.

Azi, sb., 138 & 60 & 100 & 100 & 4,7 mii, şi trei bonuri (ţigãri & foietaje cu vişine & salatã, ceapã, mãrar, pãtrunjel & smântânã & mãruintaie de miel, cola). La piaţã, patru salate, trei legãturi de ceapã, douã de mãrar, douã de pãtrunjel. Vin., 160 & 20 & 79,2 & 45 & 30 & 138 mii (bilete & cârnaţi & glucide & cafele & ţigãri); joi, 20 & 55 & 138 mii (cafele & cola & ţigãri). Mi., 246,4 & 870 mii (cârnaţi, roşii, pâine, bere, cafele & ed.). Marţi, 20 & 720 & 750 & 20 & 156,2 & 138 mii (bilet & parafã & ed. & bilet & plãcinte, cafele, cola & ţigãri).
Dum., 20 & 210 mii, şi douã bonuri (xerox & ceafã de porc, pâine, budincã, portocale).

Westernurile de care mã interesez sunt acelea cu Jones, Steele, Ritter, Brown, McCoy, etc..




Duminicã seara, zece cântece: patru Foo Fighters, un Rage Against the Machine, trei Sidney Bechet, douã Lisa Stansfield.



Duminicã seara, ciorbã de pui. Cozonac. Cremã.

Peşte. Cârnaţi. Piure. Cozonac.

Dum. seara, 138 & 10 & 100 mii (ţigãri & usturoi & web).



Fiinţa are acees la experienţã, care e dinamicã, discontinuã şi neconsensualã, nu la realitate. Prisosul de logicã e o exagerare realã, fiindcã e extrapolarea analizei valabile pentru situaţii verificabile (logicã, mecanicã), la ansambluri nesurvolabile, sau mult mai complexe. Logica opereazã cu entitãţi simple, consensuale. Ca formã, ea e dependentã de acest conţinut. Operaţiile logicii îşi pierd valabilitatea când abordeazã subiecte de altã naturã (aporiile, paradoxurile sofiştilor, enunţurile prea generale). Existã o discontinuitate între analizabil, elementar, pe de o parte, şi întreg, pe de alta: nu e o progresie infinitã. În paradoxurile sofiştilor, discernem cã nici cretanii nu sunt entitãţi elementare, nici mişcarea nu are atemporalitatea analizei mecanice.

Trişarea, cârpãceala, formalul. Grabã.

Severitatea inutilã, irositã. Severitatea ridicolã.

Ca şi contracararea unei mişcãri ascendente (ieri & azi). 6 mil..

Religia care îl face pe om sã se închipuie într-un univers închis, predeterminat, formal din punctul de vedere al acţiunii.

Schiţasem, de ieri (vin.), o mişcare ascendentã.

Ritm & fumat & strãdania & ½ mil..

Modulul & ‘Explora’ & strepezita, azi.

Personalismul biblic e mai degrabã un antropomorfism, nu o revendicare polemicã, ţine de istoria şi caracterul gândirii unui popor, nu de o metafizicã prescriptivã, normativã; e şi o ‘gândire fãrã alternativã’, în sensul cã aceasta era reprezentarea spontanã. Evreii ‘nu ştiau altfel’. Gândirea biblicã e antropomorfã ca toate teismele, cel puţin acelea timpurii; pot sã revinã formele, dar nu perspectiva, nici conotaţiile resimţite, aşa încât personalismul modern, filozofic sau oţios, nu poate fi o revenire la acela antic. O amalgamare, de reprezentare literarã şi de metafizicã, avusese loc încã la evrei, pe pragul erei creştine; iar lucruri care au fost amalgamate, fie fãrã prea multã analizã, fie în numele unei opţiuni religioase conştiente, asumate, au trebuit, apoi, conciliate artificial. Iudaismul teologic de pe vremea începuturilor creştinismului nu mai era acela al autorilor Bibliei.

(În alţi termeni: personalismul biblic nu e o ripostã antiscolasticã.)

III: formatul & funcţia & seriale.

Sapiditatea. Nearb.. Vrafuri. Hull. Westernuri. Scrise azi & ieri. Tel.. Ploaia. Fumat. Vrafuri.

Aprecierea şi sapiditatea artei, ca şi ale oricãrei experienţe, sunt o chestiune de sinergie.

Budincã. Nearb.. Seriale. Larcher. Hull. Îndreptãri. Cinema. No. & stilul. Merele. Nuci. Rãstãlmãciri. Fumat. Cinã. Prânzul. Foame. Leafã. Ed.. Vrafuri. Seriale.
Echilibru. Inefabilul. Aer. Cafea.

Victimizarea şi mitomania, substratul, nepãsarea.

Fiinţa umanã poate ajunge la interpretãri ale experienţei, nu ale realitãţii, iar acestea presupun întotdeauna o perspectivã. Logica oferã înţelegerea unui anumit registru al experienţei. Mintea, inteligenţa sunt mai degrabã o funcţie organicã, decât o maşinã logicã.

Marţi, bilete, cabinetul, cardul; baterie.

duminică, 22 martie 2015




Existã o perspectivã din care socialul, interesul istoric al realismului literar nu sunt doar atât, ci manifestã interesul intrinsec al umanului, legitimitatea interesului estetic al unor împrejurãri de viaţã; nu e nevoie de mai mult, sau de altceva, pentru a justifica arta. Arta rezidã în chiar aceasta: în realismul social, etc.; nu se reduce la atât, poate fi şi altceva, însã poate fi şi aceasta. Realismului social inspirat, izbutit, nu îi trebuie şi altceva, pentru a fi artã. E artã în şi prin chiar ceea ce îşi propune: interesul intrinsec al umanului, ca laturã esteticã. Cu alte cuvinte, valoarea nu e una documentarã, indirectã, ci esteticã; aceasta e valabilitatea ca artã a reprezentãrii inteligente a umanului.

Gãsesc un snobism dezagreabil la Lovinescu, evident din compararea aprecierilor despre Petrovici şi Pârvan: primul, patricianul rãsfãţat, neapãrat fermecãtor, al doilea, ţãranul ambiţios, îndârjit, etc.. În al doilea caz, e poate şi ranchiuna concurenţei, a invidiei: recunoştea în Pârvan clasicistul superior, elenistul mai competent, etc..

Conotaţiile negative (de ex., referitoare la tinereţea lui Ishiguro) îmi aparţineau. Erau ecouri.

Utilizarea serialelor (westernuri, însã şi seriale poliţiste, etc.).

Consumul ocazional, relaxat, hedonic de seriale (utilizarea, funcţia), deritualizarea. [Hieratismul fals, mimetic, artificial.] Hieratice trebuie sã fie simţirea, momentul, nu gesturile, ci spiritual; autoinducerea zadarnicã, autosugestia.

O postare a lui Asher despre Auster, importantã pentru racursi, comparaţia cu Coetzee, etc.. Dar mie falsitatea paragrafului iniţial al ‘Raportului din interior’, citat, mi se pare izbitoare. Artificialitatea şi afectarea îl încântã pe coreligionarul autorului, dar mie mi se par pur şi simplu false, şi însãilate. Eu nu regãsesc, în copilãria mea, aşa cum mi-o amintesc, animismul atribuit de Auster copilului; de la început, jocul e resimţit ca juc, ludicul e conştient. Pe de altã parte, convenţia nu are nimic deconcertant, chiar dacã cronicarului i-a trebuit mult ca sã înţeleagã cã persoana a doua e autobiograficã.

Neaveniţii confundã clişeul cu tropul; un trop nu e un clişeu, ci un element, un ingredient, a cãrui valoare e datã de întrebuinţare, de funcţie. Recunoscând tropi, strepeziţii cred cã vâneazã clişee.

C. Bow şi J. Harlow aparţineau tipului de fete nostime.

Sb. seara, mã gândesc la postãrile despre cinema ale lui H., principalul inspirator, cu toate cã nu la fel de concis ca celãlalt ‘H.’, americanul. Primul mi-a dat ideea postãrilor ca atare, al doilea, perspectiva. M-a învãţat sã las deoparte volubilitatea.

Profesii urbane, viaţa marinărească şi clerul Cretei minoice







În monografia lui Paul Faure, locul logic al capitolului despre clasele societãţii cretane minoice, analiza structurii sociale, e înaintea acelora despre viaţa ţãranilor, a orãşenilor, a marinarilor, fiindcã acest preambul sociologic ar fi adus un plus de inteligibilitate, fiind presupus de capitolele care îl precedã.

Paul Faure interpreteazã cultura cretanã minoicã în contextul Orientului Apropiat. Capitolul despre existenţa urbanã cuprinde analize ale profesiilor manuale, ale meşteşugurilor.
Dupã metalurgişti, sculptori, bijutieri, ebenişti, tãbãcari, sunt prezentaţi olarii, vopsitorii, parfumierii, gravorii.
Galbenul strãlucitor al vopsitorilor era preparat din rezedã.
Se preparau parfumuri, pomezi, farduri. Se întrebuinţau camfor, smirnã, nard. Uleiurile vegetale se extrãgeau din mãsline, susan, migdalã, ricin, colochintã, in, şofran. Fumigatoarele ardeau grãunţe de ienupãr, anason, coriandru.
Rujul se pregãtea din hematit, cinabru sau miniu.
Cretanii minoici se purtau raşi, cu bucle lungi.
Sigiliile cretane aveau 20 x 14 x 14 mm.; piatra acestora era aleasã dupã calitãţi de fineţe, strãlucire şi decorativitate.
‘Nu exista salariu, nici platã în monedã’.
Oraşele aveau uliţe pavate, cu trotuar central.

Creta minoicã avea o economie eminamente agricolã; era o ţarã fãrã mãcelari şi fãrã cârnãţari. În general se mânca prost, şi nu se creşteau animale pentru carne.
Cunoaştem nouãzeci şi trei de cetãţi de origine preelenicã.

Marina cretanã avea atât vase de cabotaj (navigaţie de coastã), cât şi cargouri. Între 2200-1600 î.d.Hr., survin nişte modificãri ale structurii ambarcaţiunilor: arcuirea carenei, lãrgirea cocãi, încovoierea prorei, se introduc puntea, catargul, vela vergãi.
Pentru pescuitul de coastã şi cabotaj, se naviga cu galera minoicã (12 ½ m. lungime, şi 2 ½ m. lãţime), sau cu gondole (pupa înãţatã), kymbe.
Al doilea tip de galerã cretanã, gaulos, avea 30 de vãslaşi, şi 21 m. lungime, 4-4 ½ m. lãţime.
Genealogia ingineriei navale îi aratã pe egipteni ca inspiratorii siro-fenicienilor, iar pe aceştia, ai cretanilor.
Se naviga cu cargouri înalte şi grele.
Paul Faure are nişte conjecturi despre zeiţa mãrii, ipoteticã, şi utilizeazã mituri paralele siro-feniciene. ‘Diktynna, Doamna Muntelui minoicã’, era o zeitate marinã şi astralã.
Navigaţia utiliza observarea aştrilor din partea de apus a firmamentului: Pleiade, Hiade, Orion.
Corãbierii culegeau agatã, matostat, ponce; aceasta din urmã avea întrebuinţãri numeroase: detergent, leac la beţie, etc..
Pescuiau cu undiţã, harpon, vârşã, plasã.
‘Navigaţia nu era posibilã decât în timpul primãverii şi al verii’.
Egiptul importa argint, lemn, ladanon. Cretanii mai exportau şi melci, arme, cupru, bijuterii, cosmetice, poate şi tipare de veşminte (rochia cretanã cu volane şi decolteu se regãseşte în imagini ale altor popoare); importau obsidian, humã degresantã, porfir, diorit, aramã, cositor de Alep, fildeş, natriu, papirus, vase.
Straiul clerical de la Knosos seamãnã cu veşmintele siriene.

Faure citeazã ‘Les Pheniciens et l’Odyssée’, de Bérard, şi ‘Europa preistoricã’ a lui Childe. Îl numeşte pe Tucidide ‘istoricul cel mai serios din Antichitate’.
Se cunosc unsprezece aşezãri clasice numite Minoa: douã în Creta, altele în Gaza, Sicilia, Paros, Monemvasia, Corfu, Delos, etc..
Straturi minoice s-au descoperit la Santorin, Cythera, Milo, Keos, Karpathos. O arie culturalã minoicã ar include Cythera, Monemvasia şi Cicladele meridionale.
Faure menţioneazã ‘trãsãturi arhitectonice, artistice şi chiar religioase comune’ Cretei şi Ugaritului (palate, bijuterii, zeiţe).
Locul vaselor cretane în dominaţia marina l-au luat ‘brigantinele, mult mai rapide şi mai bine înarmate decât cargourile şi crucişãtoarele minoice’.
La greci existã ‘douã feluri de tradiţii’ despre Minos: una ilustratã de Platon, cealaltã de Euripide (în ‘Teseu’ şi ‘Cretanii’); reprezentarea din legende îl arãta, însã, şi sperjur, fratricid, adicã neîntocmai cu înfãţişarea idealã pe care i-o dã Platon.
De la 1857 la 1884 a fost descoperit, identificat şi copiat un cod de legi, de peste şase sute de rânduri, datând din sc. V î.d.Hr., aşadar mult ulterior vârstei despre care scrie Faure.

Societatea minoicã numãra patru clase. Întâia, a preoţilor şi regilor, suplinea şi atribuţiile unei clase de comercianţi. E posibil sã fi existat un cler feminin.
Ciclul utilizat de cretani era de opt ani solari (opt ani lunari şi trei luni a câte treizeci de zile, intercalate).
Existau colegii de capre sfinte, ursoaice sfinte şi albine sfinte; Faure menţioneazã de douã ori cã în Creta nu existau urşi, şi cã existau colegii de ‘ursoaice sfinte’ (ursoaica Kynosoura). ‘Pitagora le spune ursoaicelor, «mâinile zeiţei Rhea»’.



Frumuseţea fermecãtoare şi dinamismul lui Fay Wray, tot ceea ce o face o actriţã idealã, împreunã cu naturaleţea simpaticã a jocului, sunt regãsite şi într-unul din filmele ei de la începutul anilor ’30; în întâia lui parte existã comicul personajelor, create în stil de matinee, e o situaţie dramaticã, însã jucatã cu o lejeritate însufleţitã. În ‘Vânatul cel mai periculos’, un film de suspans în registru buf, gândit ca un diptic, Fay este ostatica unui conte cazac, şi premiul potenţial al întrecerii dintre acesta şi un naufragiat care are experienţa vânãtorii (şi ocazia de a simţi cum e sã fii hãituit) [1]. Descinderea personajelor în pivniţa fortãreţei cazacului e o scenã goticã, cu lucruri terifiante (trofeele). A doua jumãtate a filmului, vânãtoarea, e foarte reuşitã ca film de aventuri exotice. Regia are precizie, şi scenele de pe vas, de la început, naufragiul, atacul rechinilor, ţin şi ele de un cinema popular superior. Ceea ce îi deconcerteazã, azi, pe unii spectatori, provine din aceea cã, la vremea când a fost realizat acest film, gândirea cinematograficã era mai puţin încorsetatã, şi miza pe o dispoziţie mai ludicã a publicului.
Actriţa, de o viociune simpaticã, face un rol care aminteşte de estetica desenelor animate, adicã o înţelegere, comunã în epocã, a esteticii personajului. Acest cinema timpuriu a fost torpilat de ingerinţele codului instaurat în filmul american al anilor ’30.


NOTE:

[1] Cazacul e un ucigaş smintit, care nu respectã reguli, şi care pretinde cã a înarma un ins cu un cuţit înseamnã a-l transforma în ‘vânatul cel mai periculos’. Pe parcursul hãiturii din film, cazacul schimbã armele, recurge la ogari, şi nu îşi respectã cuvântul, nerecunoscând drepturile câştigãtorului.
La început, ideea lui de vânat foarte periculos e un individ beat, pe care îl executã.



Allen Richards i-a trimis o scrisoare lui Grost, pe care acesta a publicat-o, şi în care romancierul se referã mai ales la autorii sãi predilecţi, cu lucruri foarte bune despre Chandler, Updike, Greene, dna. Tyler.

Rolul atipic, şarjat în mod deliberat, de o eficienţã indirectã. E un rol autoparodic, şarjat şi atipic.

Dum. dim., 120 & 60 & 260 & 404 mii [lalele & eclere & patru scrumbii & gulaş de porc, cârnaţi, pâine, budincã, cafele, deodor.]; dum., 133 & 65 & 30 mii [ţigãri & cafele, etc.& o brânzoaicã].
Sb. seara, 178 & 100 mii [ţigãri, etc. & web].
[De sb., cu alte douã mil. din burse.]
[Mi. seara, cu ultimul mil. din leafã. Joi dim., cu primul mil. din bursã.]

Ep. Sigrist observã corect despre cristologia ioaneicã faptul cã e derivatã din teologia biblicã a Înţelepciunii dumnezeieşti, şi cã aceeaşi idee o întâlnim şi în Epistolele neotestamentare. Aspectul personal e simbolul aceluia experienţial, trãit. [‘Personalismul’ biblic nu e unul polemic, cum e acela al creştinismului sec. XIX-XX, ci direct.] ‘Spiritualitatea romanticã’ denumeşte un tipar general.
E un sentiment de apartenenţã, de coapartenenţã, cã omul nu stã în faţa realitãţii ca un strãin, ci o gãseşte în sine, iar pe sine deja în ea. ‘Reciprocitatea’ e numai simbolul. Dar e sentimentul participãrii, de a fi parte din ceea ce e încercat. Pentru cei care au pierdut simţul viului, tocmai personificarea sugereazã reificarea, iar aversiunea multora faţã de personificare, ca diminuare, ca restrângere, e aceea faţã de reificare şi de finitudine, deoarece se porneşte de la terminologie, de la o situare abstractã.

Ca alternativã la încântarea simulatã şi la aceea inexistentã, poate fi aceea inteligentã. Apatia şi încântarea volubilã, ipocritã, nu sunt unicele alegeri. Analiza trebuie sã fie gãsire, elucidare, nu autoanalizã. Pentru a afirma ceea ce gândeşti, trebuie ca, mai întâi, sã gândeşti. A te pronunţa pe negândite, necugetat, nu înseamnã sinceritate.

Dim., m-am gândit la autenticitatea romantismului unor comedii americane, erau opere autentic romantice, indiscutabil romantice, în accepţie esteticã. Nefiind o reţetã, romantismul îşi are scãderile lui: dar şi însufleţirea inimitabilã. Romantismul comediilor americane e unul popular, însã a existat mereu şi o îndrumare popularã a romantismului, inclusiv pe vremea teatrului din urmã cu aproape douã veacuri. Comediile americane nereuşite displac deoarece sunt nereuşite, nu deoarece sunt romantice; dar inspiraţia romanticã a câtorva capodopere e autenticã.



Vineri seara, lapte cu tãiţei, pui cu paste, salatã de vinete cu roşii.
Sb., la prânz, ciorbã de pui. Sb. seara, cârnaţi, piure. Dum., peşte prãjit.

Cârnaţii de joi & puiul & peşte.
Mãruintaie de miel.

Sb., brânzã, peşte, pastile.

Sb., 30 & 470 & 150 mii [pastile & peşte & brânzã]. Sb. seara, 138 & 131,7 mii [ţigãri & piure, pâine, cola]. Dum., 150,8 & 150 & 100 & 100 mii [cozonac, cafele, cremã & ziare].
Vin., 138 & 180,2 & 60 & 240 & 20 & 76,6 & 20 & 138 mii [ţigãri & cafele, budincã & brânzoaice & bilete & gustarea, cafele & cafele & ţigãri].
[Dum., 500,8 mii; sb., 920 mii. Vin., 870 mii. Mai am 0,45 din cele 3,9 mil. de marţi dim..]




Duminicã, trei filme cu Carole Lombard, unul de Sekely, unul cu Van Cleef, douã cu Jory, douã cu Buck Jones, unul cu B. Steele şi Veda Ann Borg, ‘Bloodlust!’, ‘Robot Monster’, ‘The Return of Andrew Bentley’, ‘Face of Danger’ cu Ida Lupino, douã episoade din ‘Shotgun Slade’, douã din ‘Outlaws’.



Intelectualitatea, ca o contracarare a nesimţirii bârlãdenilor, ocazia situãrii în elementul intelectualitãţii; intelectualitatea efectivã. Ceea ce caracterizeazã relaţiile profesionale din spitalul în care lucrez, acela de la Bârlad, e: meschinãria, comunicarea precarã între medici, lipsa unor legãturi rezonabile, acreala dintr-o fundãturã a lumii; nesimţirea rampantã a cadrelor medii, a cãror muncã e efectuatã la nişte standarde implauzibil de derizorii. Se lucreazã de mântuialã, într-un climat de ifose şi de nesimţire butucãnoasã, minţile greoaie ale vasluienilor.
Mulţi din tehnicienii cu care radiologul e nevoit sã lucreze sunt otrepe nesimţite, mincinoase, leneşe.

duminică, 15 martie 2015

Viaţa cotidiană în Creta vârstei bronzului





Viaţa cotidianã în Creta vârstei bronzului





Pe la 1450 î.d.Hr., lumea minoicã intrã în autolizã (cam în aceeaşi vreme, gãsim la Gaza ‘Kaphtorimii din Kaphtor’, adicã pe filisteni, pelasgii). Ţinând seama de structura cantonalã a lumii insulei, Paul Faure atribuie declinul unor factori interni, ipotetici. Rolul determinant l-au avut disensiunile dintre state: diferite deopotrivã ca tip geografic, limbã, religie, neam; Creta minoicã s-a prãbuşit din interior. Pentru deriva culturii cretane minoice, Paul Faure propune o similitudine cu sleirea culturii ateniene, la sfârşitul sc. V î.d.Hr..
Urcând în istorie, zorii vârstei bronzului relevã în societatea cretanã atât obiceiuri tribale, cât şi trãsãturi ale regimului de clan. Paul Faure menţioneazã studiile sociologice ale lui Childe, Thomson, Wiletts, referitor la organizarea acestei societãţi.

Lumea ruralã a Cretei din epoca bronzului cunoaşte trei tipuri de sanctuare: montane, rupestre şi campestre.
Prezentarea caselor rurale ţine seama de complexitatea, variabilã, a alcãturii acestora: de la unele foarte simple, elementare, la conace. Locuinţele de ţarã (ca aceea din sudul şesului Mesarei, 1800-1500 î.d.Hr.) erau construite din chirpici, cu fundaţie de calcar şi terasã de bârne, vatra fiind în curte. Se gãtea în aer liber. Unele case au o arhitecturã mai complexã: cu camerã de zi pentru varã (megaron), altele sunt vile cu etaj, capelã, arhive de contabilitate, toaletã cu apã curentã.
Ferma de la poalele muntelui Iouktas avea o salã hipostilã, teascuri.
Vilele de la vest de Iraclion sunt cu canalizãri, portice.
Alimentaţia ţãrãneascã cuprindea nãut, linte, ţelinã, cardon, melci copţi, etc..
Existã trei sezoane, care ritmeazã şi activitatea agricolã: ploile (noiembrie-februarie), înfloritul (martie-iunie), arşiţa (iulie-octombrie).
‘Odiseea’ şi ‘Teogonia’ amintesc unirea zeiţei semãnãturilor, Demeter, cu dactilul cretan, ‘într-o pârloagã aratã de trei ori’.
Unealta aratului era rariţa cretanã (fãcutã dintr-o furcã de stejar). Pentru greci, Creta era patria aratului, cum o mãrturiseşte şi plugul sfânt de pe Acropolã.
Semãnatul se fãcea în noiembrie (la 41 de zile de la echinocţiu), în vremea în care începeau ploile şi se recoltau mãslinele.
Cretanii cultivau grâu (douã soiuri), orz (plantã de ofrandã, şi materie pentru o bãuturã fermentatã), leguminoase (mazãre, nãut), grãunţe oleaginoase (mac, susan, in, ricinã).
Semãnatul ţinea din noiembrie în aprilie, recoltatul din mai pânã în august.
Ţãranii Cretei gãteau turte de orz, grâu, nãut.
Inul e ‘tipul de plantã industrialã, alimentarã şi medicinalã totodatã’ [1].
Ogoarele cuprindeau ‘aria circularã sfântã’.
Minoicii nu cunoşteau citricele, şi considerau ovãzul şi secara, buruieni.
Dar culegeau migdale, fistic, smochine, ienupere, rodii, roşcove (din care se face ‘miere de roşcovã’, un candel arhaic), arbate, jujube, scoruşe.

Cele trei evenimente ale recoltei cretane erau: secerişul, culesul viei, acela al mãslinelor. ‘Cereale, fructe, vin, mãsline […] erau cele patru roade principale ale pãmântului cretan.’ Ungeau viţa cu bitum; vinul, grena, se obţinea din mustul lãsat cincizeci de zile. Se bea puţin, şi nediluat.
Mãslinul cretan e ‘originar probabil de pe coasta meridionalã a Asiei Mici sau din Siria’.
Mãslinele se recoltau ultimele, în noiembrie-martie.

Ţãranii erau şi culegãtori de ierburi (frãsinel, mãghiran, sovârf, mentã, cimbrişor, plante pentru vopsit).
Din coriandru şi ienupãr se fãceau parfumuri.
Deasemeni, se culegea un clei aromatic.

Alimentaţia Cretei rurale includea biscuiţi de orz, mãsline, brânzeturi, legume, ierburi fierte în ulei, melci.

Caii au fost aduşi târziu, 1500-1450 î.d.Hr., pentru uzul cãpeteniilor, care de luptã.
Boii, mesopotamieni, nu fãceau obiectul economiei rurale (poate şi fiindcã zootehnia bovinelor e mai laborioasã decât acelea practicate de cretani).
Oieritul cretan era transhumant. Existau douã feluri de stâni: de iarnã, rupestre, la şes, şi de varã, cu ţarcuri.
Apolo, Hermes, Pan sunt divinitãţi pastorale.
Ţãranii creşteau puţini porci, gâşte, nu şi vite.
Ceara era utilizatã şi la cãlãfãtuit.

Locuitorii Cretei rurale erau şi tãietori de lemne, mineri, pietrari. Analizând mineritul şi metalurgia, Paul Faure dã o interpretare remarcabilã legendei despre Glaucos şi Polyidos; malahitul, minereul regelui, era una din sursele de cupru.
Lingoul de cupru avea 27,3 kg..

Labirintul vestit era ‘un ansamblu de galerii’, o peşterã de iniţiere, la patru ore la est de Knosos; diferenţa între nivele e de 56 m..
Aspectele vieţii agricole, meşteşugãreşti, etc., sunt marcate de rituri; educaţia copiilor le cuprinde şi ea. Cultele de culmi erau caracteristice pentru est, se desfãşurau la început într-o incintã în aer liber, apoi în clãdiri cu douã-trei nave; culte rupestre se întâlneau în câmpiile şi munţii din centru. Riturile erau de iniţiere şi legate de muncile agricole: semãnat, seceriş, cules (sezoniere).
Viaţa de dincolo a cretanilor aminteşte Elizeul, Eleuthyia (zeiţa descãtuşãrii), şi ‘câmpurile lui Ialu din credinţele egiptene’.

Oraşele cretane erau centre economice şi politice, cu pavaj, canalizare, capitale ale câte unei vãi; autorul începe prezentarea cu arhitectura sacrã, trecând apoi la aceea civilã (vilele).
Se cunosc patru temple: Knosos, Phaistos, Malia, Zakro; aceste ansamble arhitectonice, crezute odatã a fi fost reşedinţe regale, cuprind clãdiri cu funcţii diferite: sanctuare, ateliere sacre, antrepozite, locuinţe, centre de administraţie, îndeplinind un complex de funcţii, aşadar nu erau numai locuri de cult şi locuinţe ale clerului minoic, dar şi manufacturi, arhive şi birouri, depozite încãpãtoare, iar analogia care îi e evocatã lui Paul Faure e cu templul de la Uruk. Pentru natura religioasã a acestor ansamble argumenteazã: lipsa armelor sau a meterezelor, asemãnarea cu sanctuarele rurale, succedarea lor, pe acelaşi loc, de cãtre ‘sanctuare miceniene, apoi cu adevãrat elenice’, ‘instalate pe ruinile marilor clãdiri sacre de la Knosos, Phaistos şi Malia’. Tronurile gãsite pot fi ‘tronuri simbolice ale zeilor’, aşa cum aveau şi alte religii.
Templul de la Knosos ocupã 20 mii m², cel de la Phaistos, 9,2 mii m².
Se oficia cu mascã.
Kernosul e un platou circular, pentru ofrande. Se utiliza şi la Eleusis, ‘la celebrarea cultului zeiţei Demeter’. Kernosul de la Malia indicã practica ofrandelor nesângeroase.
Strãdania de a caracteriza religiile cretanilor recurge la conjecturi; probabil cã primau culte ale regenerãrii, mai ales prin celebrarea hierogamiei, nunta misticã, iar o ipotezã e cã la Knosos slujeau preotesele lui Pasifae. ‘O parte importantã a ritualului privea fenomenele siderale.’
Pentru a înţelege credinţele cretanilor din epoca bronzului, autorul se referã la ‘imnuri şi poeme de pe coasta siro-fenicianã’, dar şi la rãspândirea unui motiv mitologic, taurul (Dyonisos, ‘cel cu frunte de taur’, ‘iubitul Prea Sfintei Ariadna’, taurul Europei, taurul lui Pasifae).
Unul din zeii principali ai insulei era Talos (soarele, uriaş de bronz, taur), sângerat de Medeea.
Templul de la Zakro, ‘cel mai elocvent sanctuar din cele patru’, a fost descoperit în ’59, şi sondat de Platon, din ’61.
Capacitatea totalã a chiupurilor de la Knosos e de 78 mii l., cele de la Malia însumeazã 56 mii l..
Lãzile de la Knosos însumeazã echivalentul a 24 mii l..
Scribii cretani foloseau trestie şi sepie.

Paul Faure analizeazã cele trei vile, veritabilele reşedinţe regale: Gournia (Zakro), Agia Triada (Phaistos), Knosos (circa 1000 m²).
Locuinţele din oraşe aveau ferestre de alabastru (strãveziu).
Evocând viaţa meşteşugarilor din oraşele Cretei, autorul, care a arãtat originea profesionalã şi natura cifratã a unor legende, coduri de breaslã, revine la secretele, parolele şi riturile metalurgiştilor.
Meşteşugarii erau bronzari, sculptori, bijutieri, ebenişti, tãbãcari, ceramişti, olari.
Se folosea pasta de sticlã, kuwano micenian, kyanos homeric.
Tãbãcarii utilizau alaun (sulfat dublu de aluminiu şi de potasiu).
S-au pãstrat vase de serpentin, steatitã, diorit, alabastru.

Conjecturile istorice ale lui Paul Faure sunt obţinute atât prin comparaţia cu ‘aria culturalã a ţãrmului Mediteranei rãsãritene’, cât şi prin analogia cu obiceiurile şi viaţa cretanilor din epoci ulterioare.


NOTE:

[1] ‘Viaţa de fiecare zi în Creta lui Minos’.



Asher a publicat o însãilare de generalitãţi stupide şi noţiuni vagi despre Bonaparte, mãrturie a semidoctismului şi obtuzitãţii proprii, generalitãţi (împãnate, la rândul lor, cu generalizãri peremptorii, lãutãreşti) care ar fi, în cel mai bun caz, un subiect de sociologia culturii populare: deriva unei imagini, care e un fenomen oarecare, necuprinzând niciun adevãr intrinsec despre suveranul de acum douã veacuri. Faptul cã imaginea lui Bonaparte ar fi azi aceea pe care o descrie pamfletarul e ceva foarte discutabil. Antipatia câtorva popoare explicã reprezentarea popularã, dar au intervenit şi distorsiuni întâmplãtoare, ocazionate de iniţiative individuale. Nu e vorba de ‘minţi moderne ca a lui Asher’, ci de lipsa educaţiei şi de destinul unor poncife populare. Pãrerea cã originea comunismului lui Marx sunt campaniile lui Bonaparte e o nãsãrâmbã care exemplificã bine nivelul raţionamentului istoric de care e capabil pamfletarul. ‘Progresismul’ lui Bonaparte n-a însemnat niciodatã ceea ce pare sã îşi închipuie Asher. ‘Nobleţea militarã’ şi ‘fermentul intelectual’ sunt amalgamate într-o peroraţie informã şi confuzã.
E o aniversare ponositã, derizorie, simbolicã pentru slinul semidoctismului. Sunt nişte însemnãri despre statutul unei imagini în cultura popularã americanã, de fapt în percepţia acelora care nu se intereseazã de subiect.
Bonaparte a fost o personalitate politicã şi militarã intens demonizatã de adversari; iar resturile unor clişee ale acestei campanii de defãimare au trecut în reprezentarea colectivã a sc. XX-XXI. Pamfletul lui Asher dã o idee despre modestia informaţiei. Dar sunt contopite noţiuni vagi despre ideea pe care şi-o fãceau câţiva scriitori, nefrancezi, din sc. XIX, cu ignoranţa crasã a unui semidoct american educat în sc. XX; aceasta e faţeta negativã a eseului, când nişte deficienţe culturale proprii fac obiectul şi substratul unor generalizãri şi veleitãţi de teoretizare, deoarece eseistica valabilã presupune existenţa, nu o transcrie, iar consemnarea intenţiei unui efort de integrare a informaţiei existente ar fi fost mai modestã, dar mai plauzibilã uman, decât o divagaţie confuzã despre ceea ce ar trebui sã fie (autorul ca exponent al contemporaneitãţii, etc.). Aşa cum aratã, pamfletul e o înjghebare de banalitãţi şi erori, ambele derizorii. Într-un cuvânt, eseisticã oţioasã. Totul, într-un stil îngãlat.




Vin., 203 & 95 & 201 & 40 & 120 & 40 & 460 & 20 mii [ceafã, cafele, chipsuri, budincã, pâine & bilet & ţigãri, brichetã, etc. & bilete & gustãri & tel. & cafele]. Sb. dim., 178 & 60 & 10 mii [ţigãri, etc. & plãcinte cu nucã & ceapã].
Dum., 150 & 200 & 10 & 133 & 84,5 mii [trandafiri & lactate & pix & ţigãri & ‘mucenici’, pâine]. Sb. seara, 20 & 171 mii [covrig cu vişine & paste, sos, orez cu lapte, chipsuri].
[Dum. seara, 1,8 mil.; luni, un mil.. Joi, un mil.; vin., 600 mii.]

Sb., la prânz, gulaş, salatã, plãcintã cu nuci.

Sb., zece cântece: Jackson, ‘Hurt’, ‘The Smoke …’.

V: jind & cinema & cele cinci filme & biletul de ieri & tabele, dim., repertoarul, postarea.

Vin., gândul la al patrulea western.
Postarea & erudiţii & citit … & jind.

Autenticitatea e mai realã şi mai plauzibilã ca desãvârşirea, cântã Jackson.

2 x încântarea autenticã (citit … & existenţa).



Serialele western din a doua jumãtate a anilor ’50. Gãsesc menţionate şase în articolul despre Steele. Trebuie început cu estetica formatului, cu înţelegerea acesteia şi familiarizarea cu ea (adicã educarea gustului, cizelarea), elucidarea câtorva termeni, a criteriilor lãuntrice formatului, a modului cum opereazã discernerea. (Uneori, sau adesea, formatul însuşi e subestimat în bloc, global.) Prin format, înţeleg o sintaxã specificã. O gramaticã fundamentalã a genului, trãsãturile comune în termeni de scop conştient şi de realizare, o formã lãuntricã, ceea ce îşi propune genul respectiv sã fie şi sã realizeze.

Literatura nu poate fi, nu poate deveni un obiect de expertizã anhedonicã, neutrã afectiv. Evaluarea nu poate fi scindatã de elementul afectiv, de simţire.

Sb., de la 5 seara, citit ‘Regele unei ţãri ploioase’; cei trei trandafiri (unul, alb), de dum., sunt încã în faţa mea.

Sunt dispoziţii trecãtoare; revine, uneori, tanatofilia, valul aspiraţiei cãtre extincţie.

I-am adãugat bibliotecii de istorie alte trei vols. (Florenţa, ‘Iliada’ persanilor, indigenii americani).
Rãspunsurile lui Cioculescu (Tudoran, I. Botez, Iorga, orgoliul, istoria, Pompiliu C. şi exegeza arghezianã, Mann).

O trãsãturã a adolescenţei e nu de a şti puţine, dar de a crede cã le ştii pe toate; imaturul poate sã ştie mult sau puţin, dar e convins cã le-a aflat pe toate.




Azi, vin., 32,5 & 45 & 160 & 20 & 30 & 100 & 20 & 134 mii [cafele, budincã & cola & bilete & alune & prânz & cafele & ţigãri].
Sb. seara, 138 & 63 mii (ţigãri II & cozonac); sb. dim., 138 & 144,7 & 25 & 148 mii [ţigãri & cola, cafele & salatã & pui].
Dum. dim., 130 & 100 & 66,5 mii [1,3 kg. struguri & ziarul & cafele, plãcintã]. [Sb. seara & dum. dim., ½ mil.; sb. dim., 460 mii. Vin., 540 mii.]
Vin. dim., mai aveam 8,51 mil..

Cei doi cãlãtori: primul, pasivitatea, orã, locul; mirosul. Filmul religios. Evlavia. Tonul huşean (chiar oraşul, menţionat), stupii, etc.. Mirosul. Al doilea, haina de piele, tolãnirea, etc..

Setul de duhori. Sudoarea. Seara, tricoul. Pantofii.

Claudette & Myrna & Jayne.

Psalmul & tonul îngãlat & cãmaşa & ceasul & încetineala şi pedanteria.

Ipocrizia & celibatul.

Repertoarul & leafa & grabã & sudoarea & pragul & ½. Joi seara. 1/3. Citit …. Aer. Copile. Seriale. Westernul. TV. Biletul de ieri. Leafa. Piaţa. Pragul. 4 z.. Inefabilul.

Percepţia progresivã a trãsãturii de prostie vasluianã, mãlãiaţã însã dârzã, adicã greoaie. De ex., inginerul, contractul şi arabul, prânzul de la cantinã, precursorul. Existã o laturã de grotesc indiscutabil a acestei experienţe.

Vin., fumat & alune & prânzul & cola.

Dorinţa spontanã, sincerã, inspiratã. Neartificialã.




Dum., un film cu B. Steele şi Terry Walker, unul cu Wayne, douã cu Tom Mix, ‘Border Caballero’, unul cu Atwill, unul cu Bronson, ‘Night Alarm’, ‘Double Exposure’, ‘The Wild and Wicked’, ‘The Defilers’, ‘Nude on the Moon’, ‘Liane, Jungle Goddess’, ‘Virgin Sacrifice’, ‘Deux petites bonnes qui manquent de rechanges’, ‘The Forbidden Daughters’, ‘Olga’s Girls’, ‘How to Undress’, şi douã traileruri.

duminică, 8 martie 2015




Un factor de progres istoric a fost nu creştinismul în general, ci numai creştinismul european; nu creştinismul a fãcut din popoarele europene ceea ce sunt ele, ci ele au fãcut din creştinism ceea ce le corespundea. Religia ca atare nu e indiferentã, şi europenii convertiţi la taoism nu ar fi cunoscut acelaşi parcurs cultural, dar alegerea şi subzistenţa creştinismului au depins de corespondenţa preexistentã, ca şi de preambulurile clasice, de etosul anticihitãţii clasice. A fost nevoie de întâlnirea unei anumite religii, mai ales creştinismul în formã romanã, Biserica întemeiatã la Roma, cu anumite popoare, pentru a rezulta cultura europeanã. Creştinismele armean şi gruzin, ca şi creştinismele decimate la un moment dat de vicistudinile invaziilor, au unele asemãnãri de formã culturalã cu sinteza europeanã, dar evoluţia în sensul acesteia a rãmas incompletã, chiar când n-a intervenit silnicia musulmanã pentru a bloca Bisericile locale. Creştinismul etiopian, armean, ivir nu au fost factori de progres istoric de o anvergurã similarã cu aceea observabilã la europeni; unele creştinisme antice, ca acelea egiptean şi sirian, au beneficiat de aportul elenismului, de asistenţa culturii europene, inclusiv sub forma imperialismului antic. Dar creştinismul persan nu a determinat (în existenţa lui semnificativã cultural, dealtfel relativ scurtã) un progres analog aceluia al europenilor; progresul înseamnã mai mult decât eticã evanghelicã, atunci când aceasta e prezentã şi activã.
Nu creştinismul, ca esenţã imuabilã, i-a fãcut pe europeni, ci aceştia au fãcut creştinismul ceea ce a devenit el prin veacuri, într-o interacţiune a popoarelor şi a principiilor condiţionatã de o corepondenţã temperamentalã. În creştinismul european existã mult din ceea ce se numeşte moştenirea clasicã, a antichitãţii eleno-romane; ceea ce a devenit şi a funcţionat ca şi creştinism la europeni nu era ceva finit la Rusalii. Logicienii ca Chesterton par sã confunde creştinismul european cu creştinismul în general, şi sã îi atribuie ultimului ceea ce nu îi poate reveni decât numai primului. E o iluzie, şi o formã a miopiei culturale. Ceea ce e bun şi progresist în creştinismul european a depins de o convergenţã, de o constelaţie de elemente. Creştinismul european e o formã culturalã nesemitã, şi particularã. Nu ştiu dacã nivelul obştesc al caritãţii persanilor creştini diferea cu mult de acela al hinduşilor, de ex.; asemenea aprecieri sunt prin forţa lucrurilor ipotetice. Europenii aveau nevoie de creştinism în forma în care l-au înţeles, aşa cum l-au asimilat, dupã cum l-au integrat, de aceea l-au şi ales; înclinaţia a precedat alegerea. Rolul progresist îi revine în special acestui creştinism european, cu funcţia care face din el o religie relativ progresistã faţã de alte credinţe; creştinismul cunoscut de Chesterton era progresist nu numai faţã de hinduism sau de alte religii asiatice universale, ci şi faţã de formele neeuropene ale creştinismului.
Dar ideea creştinã ca factor al progresului, ideea umanistã, trebuie înţeleasã în specificul ei de legatarã a culturii clasice.
Creştinismul primit i-a stimulat pe europeni, dar ei au fãcut din el ceea ce acesta a ajuns sã însemne. Nu atât europenii sunt mari prin creştinism, cât creştinismul e mare prin europeni, care l-au primit în chip nearbitrar, l-au integrat fiindcã ceva din el corespundea unei înclinaţii a lor. Unele din creştinitãtãţile care au sucombat agresiunii musulmane erau din raza elenismului, iar elita lor era una de culturã greacã. Unde n-a existat aportul acesta clasic, şi progresul a fost modest. Nu creştinismul ca idee, nici formele neeuropene, ci sinteza europeanã a fãcut din creştinism forţa de progres social şi general (inclusiv prin roadele lui, democraţia, feminismul, ştiinţa, emanciparea). Existã rezultate directe ale creştinismului, progresismul de la Renaştere şi Reformã înainte, care au biruit uneori împotriva acestuia. Ideile europene de progres, de emancipare, de eliberare, derivã direct din creştinism, cu toate cã au triumfat împotriva unor forme istorice ale acestuia. A fost nevoie de insurgenţã, de deviere, pentru a triumfa descendenţa directã, pentru ca potenţialul creştin sã îşi îndeplineascã rolul în termenii particulari europeni.



Mi., 25 & 230 & 204 & 60 & 120 & 160 mii [cafea & bilet & ţigãri, brichetã, chipsuri & bilete]. Joi, 125 & 70 & 261 & 133 & 50 & 75 & 16 mii [struguri & salatã & cotlet, budincã, pâine, banane & ţigãri & cafele, cola & plicul].
[Joi, 470 & 261 mii.]
Vin. seara, 150 & 365 & 50 mii [ziarul & ed. & bomboane ucrainene]; vin., 55 & 50 & 133 & 50 mii [ouã & salatã, alune & ţigãri & cafele, etc.].
Sb., 133 & 145,2 mii [ţigãri & salatã, cafele, cola]. Vin., 290 & 565 mii.

O cãlãtoare blondã, adultã, cu blugi strâmţi, care citea o ediţie cartonatã a ‘Turnurilor din Barchester’ (‘CRD’)—admirabile gusturi clasice, pentru psihologia acelui Michelangelo al burgheziei (poate cã titlul i-ar reveni, cu tot atâta dreptate, şi lui Balzac). Cineva care citea Trollope, în tren …. Adulta blondã era, poate, pe la jumãtatea romanului. Eu am rãsfoit un ziar (despre concertul lui Kayne W., pneumopatia bãtrânului Nimoy, aniversarea lui May, de la 1842, France despre puţinul ştiut bine, atracţiile turistice ale Budapestei, condamnarea lui M. Columbeanu pentru agresiune sexualã, penuria de nominalizãri ale afro-americanilor la premiile cinematografice, şi predilecţia lui Crowe pentru rugby). Probabil cã titanismul burgheziei clasice existã mai degrabã la francez.

Mi. seara, trei cârnaţi, cartofi prãjiţi, salatã, cafea.

Fumat. Orã. Necruţarea. Titluri & blogul …. Sumarul. Cântece, orã & grabã & confuzia, cf. ieri & actriţa & inegalitatea, filmele neizbutite, idealizarea, eşecurile patente & nu tot ce se filmeazã e şi interesant.

III: confuzia, cf. ieri (Karloff luat drept Lugosi; era şi moda referinţelor simiene) & ţigãri & ideea, locuinţã, tãios.

Cele trei opere ale lui Lewis, de la mijlocul şi din a doua jumãtate ale anilor ’40.

Esenţa: ocultismul & SF (androizi, inspiraţia însãşi fiind o capodoperã a cinemaului B) & fantasticul folcloric. Suspansul şi dramatismul. Atkins şi Burman au sesizat farmecul filmului. Canby e poate unicul care a dat o cronicã pertinentã.
Mi-am reamintit fizionomia lui Atkins, am regãsit trãsãturile.

Firea posomorâtã, morocãnoasã, însuşi aprioricul temperamental, nemaleabilitatea, crisparea (apoi, spasmele psihice).

‘Karenina’, ‘Rãzboi …’, ‘Pe aripile vântului’, personaje; iubire, eroism, tragedie, suflul epic.

Epilogul lui Chan & prologul sfâşietor, soţul. Posibilitãţile tragismului romantic, deasupra cârpãcelii la care mai recurgea, în care decãdea.

Cinci filme (‘Umanitatea’ & 1 & 3). Douã în martie: ’50 & ’62.

Joi, citit: 6 ½ seara-8.

Patru westernuri. Un al cincilea film al actriţei delicioase.

Vremea. Vrafuri & citit … & cinema. Copile. Leafa. Rânjetul obraznic. Tiflã. Sugestii, colegi. Romane, cf. azi (joi), ruşii, nesaţ. Plictis. Aer. Citit … & cinema. ≠, simpatia, a trişa, amorţire, apatia, resortul. Westernuri & actriţa.

Datele naturale şi umane ale culturii cretane a bronzului





Monografia lui Faure despre cultura minoicã [1] are merite ştiinţifice remarcabile; autorul probeazã o apreciere rezonabilã pentru izvoarele scrise (‘nici tradiţia mitologicã …, etc.’). Apogeul vârstei bronzului în Creta (1600-1350 î.d.Hr.), ; dar pot fi desemnate şi douã vremuri de apogeu: 1900-1750 î.d.Hr., şi 1580-1450 î.d.Hr. (‘apogeul puterii minoice se situeazã între 1580 şi 1450’). Împãrţirea ternarã a istoriei cretane dateazã de la 1905.
Istoria arheologiei cretane moderne începe cu Minos Kalokairinos, Evans, Taramelli, italienii la Phaistos (1900), Dawkins, etc.; în arheologia cretanã au activat englezi, italieni, americani, francezi.
Faure deplorã vandalizarea de cãtre Evans a urmelor miceniene suprapuse straturilor minoice.
Creta e Kaphtor a evreilor, Kaptara a babilonienilor. Insula s-a mai numit Aeria, Makaronesos, Candia (dintr-un cuvânt arab). Mesopotamienii menţioneazã Kaptara cãtre 2200 î.d.Hr.. Cretanii dispar din documentele egiptene dupã sc. XIV.
Scrierile hieroglifice sau pictografice existã pânã cãtre 1600 î.d.Hr., linearul A pânã cãtre 1450 î.d.Hr..
Despre limba scrierilor existã mai multe ipoteze: o limbã înruditã cu acelea indoeuropene din Asia Micã, sau una egeicã, pelasgicã, înruditã cu aceea tracã. Faure credea cã în Creta minoicã se vorbeau mai multe limbi.
În acord cu geografia compartimentalã, se disting ‘patru feluri de locuiri’, unitãţi culturale (coastele de nord şi de est, centrul, munţii de la vest, sudul cu şesul Mesarei şi Phaistos); geografiei acesteia îi corespunde un suflet plural, neunitar. Iar diacronic, sunt patru Crete anterioare colonizãrii dorice.

Faure înfãţişeazã datele geologice, climatice, hidrologice, tectonice ale Cretei.

Fauna Cretei cuprinde cerbul, ibexul, mistreţul, vulturul. Flora era mai abundentã în epoca bronzului. Gutuiul e originar de acolo. În est cresc roşcovi, migdali, pini de Alep; în centru, stejari, pini, arţari, sãlcii, platani, plopi.. În vest, stejari, chiparoşi, castani, arbaţi. Mirtul e una din plantele insulei.
Câmpia cretanã ocupã 300 km², 1⁄27 din suprafaţa insulei. Satele sunt situate mai ales la poalele munţilor. Se cultivau vie, mãslin, orz, grâu. Demeter se unise cu dactilul cretan într-o arãturã.
Cretanii exploatau aramã, plumb, argint, arsenic, alaun, ocru, steatitã (silicat de Mg), matostat. Gemele semipreţioase erau utilizate în magie. Metalurgia cretanã e un capitol al culturii materiale a insulei; dactilii sunt ‘inventatorii prelucrãrii aramei şi ai aliajului de bronz’. Existã minereuri de cupru (malahit, etc.). Cretanii exploatau arsenicul, alaunul, coloranţi metalici (manganez şi ocru). Dactilii pãdurilor sunt descoperitorii metalurgiei.
Curmalele nu se coc în Creta. La Knosos, temperaturile sunt de 12˚-25˚. Între 2500-1400 î.d.Hr., ploua mai mult. Vestul, muntele, nordul erau ploioase.
Faure discutã compartimentarea Cretei (orografie, climã). ‘În epoca minoicã, Creta era mai împãduritã, mai verde, mai stropitã de ploi, în mijlocul unei mãri mai reci.’
Insula are izvoare minerale reci, magnezio-calcice sau feroase.
Pelasgii din Marea Egee şi din Tesalia sunt cei care au populat primii Creta. Fondul uman a cunoscut înnoiri succesive, de la debarcãrile din mil. VII-VI î.d.Hr., pânã cãtre 2800, la imigranţii vârstei bronzului, etc.. Faure observã ‘caracterul nordic şi egeean în esenţa lui’ al toponimiei.
Se cunosc 93 de aşezãri preelenice. S-au menţinut douã sute de toponime preelenice, pelasgice.
Cultele traco-frigiene au înrudiri cu acelea cretane. Analogiile cu Tesalia, cultul cilician al titanilor, miturile Anatoliei schiţeazã diagrama circulaţiei antice.
Faure descrie ‘cel puţin trei componente entice în cadrul populaţiei cretane’: vechiul fond de colonişti neolitici, pelasgii veniţi din Grecia nordicã, asiaticii (fierari din Troada, zidari licienoi, preoţi).
Inscripţii eteocretane existã pânã în sc. III î.d.Hr..

Faure enunţã nişte trãsãturi morale ale cretanilor; dar, de vreme ce ‘cretanii minoici au cedat locul grecilor micenieni’, e probabil cã fondul etnic a cunoscut transformãri profunde. Cretanul sc. XX e altul decât acela din vârsta bronzului, şi poate cã mai asemãnãtor aceluia cunoscut de Epimenide Teologul.
Autorii greci n-au fost, bineînţeles, contemporanii Cretei minoice. ‘Paradoxul cretanului’, sofismul celebru, nu se putea referi la locuitorii Knososului.
Datele demografice pentru vârsta bronzului pot fi numai deduse dupã unele mult ulterioare (Gortyn, capitala romanã, avea 30 de mii de locuitori). Knososul minoic trebuie sã fi avut cam şapte mii de locuitori.
Faure presupune cã insula putea sã fi avut, în epoca bronzului, cam 185 de mii de locuitori, corespunzând celor 93 de târguşoare preelenice.

Monografia lui Faure cuprinde informaţii îmbucurãtoare pentru cei interesaţi de arheologia biblicã. Rezultã din acest volum cã plãgile Egiptului nu sunt legende tardive. Filistinii sunt ‘pelasgii din Kaphtor’. În pofida scepticismului bibliştilor catolici, Faure prezintã atestãrile plãgilor egiptene, şi pe ale Exodului. Edomul, ‘pãmântul nomazilor lui YHWH’, e menţionat în templul din Nubia sudanezã al lui Amenofis III (chiar faraonul sub domnia cãruia a început Exodul, datat de Garstang în a doua jumãtate a sc. XV î.d.Hr.).


NOTE:

[1] ‘Viaţa de fiecare zi în Creta lui Minos’.




Dum. seara, am adus de acasã pantofii, patru tricouri, banii (aproape 23 mil.), lingeria, ţigãrile.
Eseul despre filmul cu Lugosi l-am scris în grabã, deşi am redat cele trei idei sugerate; tot dupã-amiazã, am povestit romanul japonez (turistul mitoman), dar nu şi filmul de ieri (sb.).
Cele trei filme: ‘Regele …’ & March & ‘Pivniţa’.

Rezilierea. Pastrama. Stângãcia. Timiditatea. Brânza, dim..

Întâietatea. Postãri & vioiciunea, tonus; azi, lipsa vioiciunii. Starleta & articole. Filmul (ieri) & turistul mitoman, filmul, scenariul. Ed. ě, listare & ziarele & azi, orã & ed..

TV & Brãila & rezilierea, vin. & pastramã. Severitatea penibilã, sadicã.

Vroiam sã arãt şi halatul, şosetele, parafa, sã povestesc filmul de ieri.

‘Uimitorul domn X’, din ’48, şi confuzia între ‘Omul invizibil …’ al lui Ulmer, şi ‘Omul indestructibil’.

Duminicã, un film cu Fay Wray şi Melvyn Douglas, unul cu Chaney fiul, un altul cu Fay Wray, ‘Omul din Utah’ (cu Polly Ann Young), unul cu Hall fiul (‘Sadicul’), ‘Martha Ivers’, ‘Întoarcerea dragonului kung-fu’, unul cu Dorothy Mackaill, unul cu Gale Storm şi Mantan Moreland, ‘Gigantul de la Marathon’, unul cu Martin şi Lewis, unul cu Martha Vickers, unul de Joseph H. Lewis, unul de Ulmer, unul de Clair, unul de Sekely, ‘Strada întunecatã’, un ‘Dick Tracy’ (cu Karloff), un film educativ, şi trei traileruri.

Ed. ě, listare & ed. & ziarele, orã & comedii. Epitetul. Elemente & reversul. Filme, azi & postãri & fumat & budincã. Cinã. Pastramã. TV. Leafa. Bagajul, azi. Orã. Ritm. Deschingat. Fumat. Orã. Leafa. Scenariul & vremea. Articolul despre filmul de ieri. Meschinãria, dim..
Discul. Formatul. Nepãsarea.



Format & discul & dubluri, cf. azi. Leafa. Meniuri. Colţuros & tabele & orã & citit … & leafa & cinefilul.
Rufe & cinã & cafele & orarul.
Cinã.
Meniuri. Leafa.
Ocazia.
Cafea.
Cafele.
Cinã.
Arte marţiale & Chaney în filme silenţioase & ‘Şarpele …’.
Cinefilul. Cafea. Cinã. Examenul, etc., . Orarul & rufe & tricoul & cinã & cafele. Nãdragii.
III: colţuros, etc. & & acribia. Cinã.
Cafea.
Cafele.

Sb., douã filme cu Carole Lombard, unul cu Mantan Moreland, ‘Pivniţa’, trei filme de arte marţiale, unul cu Ann Sheridan şi Randolph Scott, unul cu Van Cleef şi Palance, unul cu Vera Reynolds, douã filme poliţiste, cinci episoade din ‘Lights Out’, şi opt episoade din alte seriale.



Cleef & ‘Cicatricea’ & Carole.

Patru seri, la Bârlad, am citit despre istoria vârstei bronzului în Creta (cam 170 de pag.).

Alcãtuirea bibliotecii de istorie (Creta, Egipt, Maior, Şincai, medievistul olandez).

Trebuie sã ţinem seama, citind aprecierile lui Iorga despre stilul erudiţilor ardeleni (întâiului dintre ei, monahul, îi gãsea un oarecare farmec naiv) şi, în general, al învãţaţilor apuseni din sc. XVIII, de idealul lui literar (Michelet, Carlyle, câţiva istorici germani, Odobescu).
Severitatea lui nu e adresatã doar ardelenilor-ci literaturii întregii mişcãri erudite a veacului; iar idealul lui literar îl cunoaştem, ilustrat prin mãcar vreo şase exemple.

Vin. seara, m-am gândit la semnificaţia simbolicã, afectivã, a câtorva comedii, simbolice pentru simpatia şi însufleţirea evocate, încântarea spontanã, percepţia, perspectiva, raportarea elasticã şi dinamicã pe care o poate avea cineva: la câteva comedii şi, similar, la nişte filme.

Iorga se referea aşa la erudiţii sec. XVIII (ardeleni şi, în general, europeni), ca istoric pe care îl interesau, în primul rând, Michelet, Carlyle, Lamprecht şi alţi germani, Odobescu.

Am avut ocazia de a gãsi alte filme cu Chaney fiul, Carradine, Lugosi, V. Leigh.

Film corean, dublat de chinezi, şi ajustat de americani.

Omul religios nelivresc e acela care tace, nu îndârjitul poncifelor colectivismului agramat, care nu enunţã trãiri spontane, autentice, ci clişee, ceea ce a fost învãţat sã creadã, idei primite. Semidocţii religiei nu au de partea lor experienţa spontanã, ci setul de poncife şi de idei de-a gata, convenabile, care sã le flateze lenea; e o spontaneitate oţioasã, contrafãcutã, neconvingãtoare.

Ipocrizia blazãrii faţã de sapienţialitatea modestã, cotidianã. Mãrginirile sunt simetrice.

Simplismul volubil şi îndârjit al religiei semidocţilor, care cautã scurtãtura, harul ieftin (aici, harul ieftin al înţelegerii), e o viclenie, o stratagemã oţioasã, tertipul ignoranţei placide.

Formalismul, ritualismul creştine sunt legitime uman, dar nu mai legitime ori mai lãudabile decât ale evreilor; farizeismul rãmâne tipologia religioasã foarte bine caracterizatã în Noul Testament, cu tot ceea ce e plauzibil omeneşte în ea, şi cu necruţarea evaluãrii oferite de Iisus. În comportamentul religios trebuie distinse atât o dinamicã, cât şi mai multe elemente, uneori conflictuale (depinzând de perspectiva analistului). Existenţa e o dinamicã, nu reiterarea unor tipare imuabile (realimentarea din nişte rituri autonomizate). Religia nu e antipodul existenţei, încât chiar în ea se regãsesc neîncetat şi dinamicile, şi contradicţiile existenţei reale; religia istoricã înseamnã existenţa realã, nu aceea idealã, iluzorie. Religia simbolizeazã, dar nu este scurtãtura metafizicã, accesul oţios la sacru.

Chesterton se mai întâmpla sã confunde Biserica cu creştinismul, înţeles ca esenţã imuabilã, ca termen absolut şi universal.

Ceva despre istoria westernurilor mai vechi întâlnesc într-un articol biografic despre Muriel Evans: Mix şi Wayne au fost contemporani pe la mijlocul anilor ’30, alţi actori sunt B. Jones, Boyd, Ritter.

Gândire şi creaţie. Creaţia poate sugera gândirea, dar nu o formuleazã direct. Nu cãutãm în creaţie expresia universului gândirii, sau a vieţii gândirii cuiva, a vieţii lui raţionale; e o distincţie. Asta, despre utilizarea literarã a filozofiei, încântarea literarã (Blaga).
Se poate recurge la filozofie ca la literaturã, dar nu trebuie recurs la creaţie ca la gândirea exprimatã nemijlocit, direct. Creaţia presupune dacã nu impersonalitate, mãcar autonomie.

Cele douã categorii de filme, acelea recapitulate şi acelea de sãpt. aceasta (cu gândul epitetului), care pot funcţiona similar comediilor lui Caragiale: încântarea, simpatia, progresul. Ideea încântãrii, corelatã cu aceea a utilizãrii discului, a eficienţei, şi cu aceea a epitetului. Dar gândul e deschiderea, încântarea, elasticitatea, nu privarea.

Conduita raţionalã, echilibratã, serveşte în primul rând la autocunoaştere, nu la disimulare.

Scriam de parcã aş fi fost monah, când nu eram, şi nici nu aveam sã fiu; dacã o similitudine exista, ea avea atât un aspect pozitiv, real, cât şi unul negativ, o scãdere, o minciunã. Purtam mãşti; mã divizam, îmi divizam fiinţa, o scindam.

Chiar dacã şi când critica alege sã evoce emoţii, ţinând şi seama de vremelnicia lor, acestea nu trebuie sã fie toane, impresii de moment, ceva cu totul pasager, momentan, ci poate viza emoţiile, trãirile relevante, ceea ce exprimã o anume structurã a sensibilitãţii, ceea ce nu e festã a rãstãlmãcirii, ci substratul afectiv, cu vremelnicia şi elasticitatea sa. E o operaţie care cere dibãcie, nu cârpãcealã. Emoţiile pot fi evocate, însã când aparţin registrului real, când se înscriu în dinamica afectivã veritabilã.

Atingerea ca o mângâiere, înduioşarea, apropierea afectuoasã, simpatia. E şi o îndrumare cotidianã: necrisparea, elasticitatea.
Atâţia critici scriu şi trãiesc ca şi cum sapienţialitatea nu ar exista, sau ei ar deţine rãspunsurile, ‘sistemul lumii’. Binele scrisului acestuia e sã reflecte viaţa, conduita. Existã o apropiere care exclude lãuntrul.

Severitatea: florile, sosul, brânzã, bomboane.

Psihologia mãştilor e una a autoînşelãrii, când victima e chiar cel care poartã masca. Faptul, observat referitor la Montherlant, e valabil şi despre Kierkegaard, şi defineşte patologia maximalismelor, înşelarea maximalismului. Cu atât mai mult când maximalismul acesta e volubil, literar, chiar prolix. Ceea ce trebuia sã fi fost o atelã, devine o identitate falsã, pretinsã. Existã o a treia cale, între descurajare şi iluzie: perceperea eului în dinamica lui, nici în penurie, nici aşa cum s-ar dori sã fie, aşa cum se închipuie. La unul, nãravul pseudonimiei traducea atât scindarea, cât şi înşelarea, victimizarea subsecventã, etc..

Musulmanii, curajul militar, vikingii, benchetuirea, amerindienii şi plaiurile vânãtorii, apaşii.

Cronologia, paradoxul.

Apatia.

Elementul preoţesc, batjocura, lexicul.