Josephine Tey, 'Fiica timpului'

‘Fiica timpului’ (adică ‘Adevărul’!) e un roman antipatic, cu personaje antipatice şi stil abominabil. Din punctul de vedere al sociologiei culturii, e foarte concludent pentru ‘educaţia de masă’, ‘dreptul la idei’, noua ‘cultură a maselor’, plebeii intelectualizaţi. Prin aceasta, succesul lui nemăsurat e explicabil.
O vreme, am interpretat unele trăsături (bădărănia şi ostilitatea poliţistului, cunoştinţele istorice superioare ale surorilor) ca ironice. Cred că nu sunt. Grant, indignat de inechitatea, obtuzitatea şi chiar imbecilitatea istoricilor, îi împroaşcă pe cei care îi displac cu cele mai mahalageşti insulte (înconjurat de ţate, ţoape, surori medicale bovine sau pitice, nu-şi alege termenii când e să îi încondeieze pe Richard, Maria, etc.). Aşa, realizezi că acest bădăran arogant e idealul de intelectualitate al Josephiney Tey.

Popularitatea ‘Fiicei timpului’, stima care îi e acordată, sunt explicabile numai prin nivelul intelectual, moral şi cultural foarte redus al publicului.
Ipoteza romanului e de o stupiditate crasă, şi contribuie la a-l face etalonul prostiei militante: cel mai de încredere document e un … portret. (Chiar unul din personaje îi atribuie portretului o asemănare cu Lorenzo, însă fizionomia, aşa cum e descrisă, aminteşte trăsăturile lui Erasm, Machiavelli, etc.: pomeţii puternici, buzele subţiri şi gura largă, erau locuri comune ale portretisticii vremii; însă nimeni nu se gândeşte că portretul ar putea fi convenţional, etc., ci îi e conferită o valoare documentară absolută.)
Prestidigitaţia Josephinei Tey se întemeiază pe două principii de autoritate indiscutabilă: aceea a poliţistului, care e un fiziognomist reputat, şi aceea a autenticităţii documentare indiscutabile a portretului lui Richard al III-lea. Josephine Tey, poliţistul imaginat de ea, şi celelalte personaje nici nu se gândesc să acorde unui portret o încredere absolută.
Cu o brumă de informaţii, fără a se osteni prea mult, poliţistul (dar şi ajutorul lui, ‘cercetătorul’ de toată isprava) decid asupra unor fapte foarte vagi.
Poliţistul e cel mai antipatic personaj pe care l-am întâlnit în literatura de gen; bădăran, condescendent, dar dăruit chiar de romancieră cu izul romanelor pe care le ironizează (o vedetă londoneză îi e devotată). Atât el cât şi ‘cercetătorul’ irosesc o exprimare bombastică, ale cărei clişee duhnesc de imbecilitate (de ex., americanii ‘nemaipomeniţi’ pe care îi evocă Brent Carradine: tatăl actriţei, buştenarul întreprinzător).
Prudenţa mahalagioaicei se vădeşte în aceea că defăimarea sârguincioasă a dinastiei Tudor e compensată de tămâierea politicii guvernamentale, în Scoţia sau în incidentul galez.
‘Fiica timpului’ e apoteoza (şleampătă) a isteţimii plebee: triumful celor care explică istoria fără să o cunoască. Poliţistul şi docilul său ucenic american (într-un roman proletcultist, ar fi fost alintat: ‘mânzule!’) ajung la concluzia că există o clasă de inşi handicapaţi mintal: istoricii profesionişti; în acest fel, ni se explică de ce adevărul istoric le e accesibil ‘oamenilor obişnuiţi’, nu însă şi erudiţilor, incapabili ‘să treacă de la B la C’. Această concluzie e enunţată în numele imparţialităţii, al neutralităţii. Bădărănia cu care sunt debitate ocările nu numai că e deliberată, dar Josephinei Tey i se pare simpatică, neaoşă.
Aşa încât mahalagismul, parţialitatea, tot ceea ce tandemul de logicieni le reproşează altora, sunt ilustrate cu nesaţ chiar de către ei.
Scandaloasă, la Josephine Tey, nici nu e încercarea de a manipula, ci puerilitatea manipulării, simplismul, şubrezenia, cu alternarea de condescendenţă şi indignare: încât romanul ajunge să pară farsă sau parodie (cum altfel ar putea fi înţeleasă referirea la snobismul invers, simbolizat de Cromwell, democratismul, fetişizarea defectelor?).
Pentru ceea ce enunţă, ‘Fiica timpului’ e monumentul prostiei lăbărţate; documentarea poliţistului înseamnă răsfoirea ‘Istoriei constituţionale a Angliei’, a lui Tanner, şi a unei biografii de Evelyne Payne Ellis.
Tonul e bombastic, afectat, ipocrit, iar romanul începe cu observaţiile de … critic ale poliţistului; acestea sunt definitorii pentru bombănelile de ţaţă din acest roman, încât protagonistului trebuie să îi semene mult autoarei. Idealul hedonic al poliţistului e … golful.
Cititorilor le e adus la cunoştinţă ceea ce trebuie să creadă: ‘venerabilul Morus îmi face greaţă’, ‘ticălos bătrân, meschin şi josnic’ (despre acelaşi Morus), ‘bunătatea şi blândeţea lui’ (despre Richard), ‘atacul murdar’ (atestarea contemporană a dispariţiei prinţilor), ‘jegos’ (Henric), ‘înţelepciunea îi caracteriza întreaga conduită’ (despre Richard), ‘bârfe de slugă’, ‘javre trădătoare’, ‘tagma lui Henric şi Morton’.
Prezbiterienii scoţieni sunt şi ei la fel de simplist bagatelizaţi, probabil că în numele imparţialităţii.
Dezvăluirea lui Stillington e dată drept indiscutabilă.
Morton e … ‘instigatorul conspiraţiei’. Aprecierile sunt dictate de simplismul maniheist. Autoarea unui roman în care cineva e numit ‘bădăran insuportabil’, altcineva, ‘ticălos bătrân, meschin şi josnic’, etc., observă ‘cât de mult le plăcea să facă morală’ (contemporanilor dramei istorice analizate).
Absolut orice e răstălmăcit convenabil: Stillington şi trupele venite tocmai din nord, etc.. Cum exonerarea lui Richard şi a lui Stillington devine acuzarea lui Henric, Morton, Morus, reaua credinţă aminteşte de parţialitatea deliberată a proceselor politice. ‘Raţionamentul’ e o hazna de puerilitate, sfântă mânie, indignare virtuoasă şi didacticism. Romanul e obeliscul închinat isteţimii plebee.
De ex., atunci când îi convine, Josephine Tey ignoră existenţa facţiunilor, în vremea lui Richard şi a lui Henric. Întreaga ei gândire precară e îndreptată împotriva complexităţii, a situaţiilor paradoxale, etc.. Totul e redefinit în termenii maniheismului celui mai simplist.
Concluziile cazului, aşa cum le sintetizează poliţistul, sunt de o şubrezenie penibilă, întemeiate pe aprecieri morale puerile, şi false: există acuzaţii contemporane împotriva regelui Richard, drepturile lui nu erau inatacabile (actul a şi fost revocat, mai târziu …), atitudinii prinţesei îi e dată o semnificaţie în timpul lui Richard (când atesta ‘bunătatea şi blândeţea lui’), şi o alta în timpul lui Henric (‘nu mai avea puterea …’). Dezvăluirea lui Stillington şi trupele aduse tocmai din nord au alte semnificaţii decât declară autoarea.
Argumentele decisive sunt absurde: acţiunea lui Richard era limitată de existenţa libertăţilor, pe când Henric putea să facă ce vroia. De ce regele Henric nu trebuia să răspundă de dispariţia prinţilor?
Ca tiflă supremă dată istoricilor, Josephine Tey hotărăşte că cine e un psiholog iscusit ‘scrie romane, sau se face psihiatru ori magistrat’.
Acolo unde informaţia lipseşte, ea e suplinită de decizii apodictice: ‘sunt convins că moartea lui Hastings a fost inevitabilă’ (cu subînţelesul că cititorul trebuie să ia act de acest verdict).
Atestarea dispariţiei prinţilor, la 1484, e expediată ca … ‘atacul murdar’.
Poliţistul care fulminează împotriva ţaţelor şi a ţoapelor e chiar cel care, lipsit de cunoştinţe elementare, se exprimă în termenii în care o face despre Richard şi Maria, şi e avid de … bârfe de la serviciu, despre perdafuri şi căderi în dizgraţie. O soră e … bovină, o alta e pitică (în mintea Josephinei Tey, aceasta însemna, probabil, că e … maliţios, iar atunci când insultă memoria lui Richard, o … tachinează pe admiratoarea regelui respectiv). Damful de prost gust plebeu exista încă de la ideea ca prietena lui să fie, bineînţeles, o … actriţă renumită, cine altcineva? Ajutorul lui, ‘flăcăul de toată isprava’ (Brent Carradine), e ‘cercetătorul’ pozitivist care nu ştie ce dinastie i-a succedat familiei Tudor, şi, ca medievist, e de o ignoranţă nonşalantă referitor la titluri, instituţii, etc..
E de observat că portretul lui Morus nu e invocat în sprijinul probităţii acestuia.

Volumul al doilea al ‘Antologiei «Enigma»’ are câteva giuvaieruri: Chandler, Seicho Matsumoto, Balzac, Iles, Vickers, Doyle ….

Povestirea psihologică a lui Francis Iles e foarte izbutită, Cayley încercat de regretul de a fi ucis-o pe aceea care îl înspăimânta şi enerva, schimbările bruşte, surescitarea.

Grande-Bretèche e numele ‘micii feude’ din apropiere de Vendôme, o casă părăsită, cu ‘secretul ei, un gând necunoscut’, ‘un capriciu’, ‘monumentul durerii’, pecetluit de frigul ‘ca mâna comandorului’. Naratorul devine amantul slujnicei de la han, pentru a afla taina dramei celor trei decese. Dar nu trebuie rămas numai la deznodământul intrigii; există francheţea modalităţii în care e obţinută mărturisirea slujnicei, şi împietrirea contesei, care având de ales, preferă minciuna şi crima, scandalului şi dezonoarei. Spaniolul ascuns putuse fi salvat, dar cu un preţ. Contesa e aceea care îl sacrifică; artistic şi ca psihologie, povestirea e mult mai bună decât aceea, vag înrudită prin subiect, a lui Poe. Acest Balzac a fost, mai târziu, escamotat de teoreticienii realismului, şi de prejudecata respectabilităţii literare. Însă e acela pe care l-au continuat Barbey şi M. Caragiale. Cine nu simte adevărul descrierii cu care începe povestirea demonstrează un gust mediocru.
Atât descrierea iniţială, cât şi rândurile despre gustarea tainei sunt foarte autentice.
La Vendôme ‘moravurile sunt încorsetate de o modestie vrednică de toată lauda, care, poate, este la originea unei fericiri adevărate’.
Melancolia naratorului are o tonalitate rousseauistă, ca o desfătare de care se poate dispune, la îndemână, nu ca o povară ori o stihie, e încântarea pe care o aflau unii romantici în trăirea unor asemenea impresii. E o povestire gotică, despre melancolie, deprimare, reverie, resortul misterului.
Modalitatea utilizată de narator pentru a afla adevărul e sexualitatea. Ca şi la Verne, nu există deducţii, ci mărturisire.

Lectura unei povestiri îmi aminteşte de Bloy, Ibrăileanu.
Când scrii despre literatură, referă-te la o pagină, nu la un autor.

Câteva nume îmi erau necunoscute: Cami, Segre, Şeinin.

Dan Gr. Mihăescu, 'Prevestirea călugărului Chesarion'

Policierul era strict standardizat ideologic, politic şi civic. Drept urmare, atât ca rutină poliţistă, cât şi ca interogatorii, ancheta căpitanului din nuvela politizată a lui Dan Gr. Mihăescu e destul de sumat prezentată: un caz de otrăvire, nu atât de nebulos pe cât i se pare povestitorului, şi în care sunt implicaţi un avocat spiritist, un morfinoman, etc.; suspansul nu e literar, ci gazetăresc, al faptelor în sine.
Crima are o elaborare absurdă, un eşafodaj smintit care să camufleze ceea ce nici nu s-ar fi aflat (că medicul mâncase o prăjitură otrăvită acasă la complicea lui); expertiza legistului nu făcea nicio legătură între leziunile hepatice găsite şi vizita medicului, şi nici nu menţiona vreun conţinut gastric. Afacerea e implauzibilă.
Construirea alibiului putuse, însă, avea în vedere eventualitatea ca victima să nu sucombe imediat otrăvirii, sau să se găsească ceva la autopsie; ca atare, nuvela are aerul unui caz real, incomplet înţeles de autor. Altfel, acesta recurge la caricaturizarea micii burghezii hedoniste bucureştene, dar şi nuvela lui ajunge să aibă ceva caricatural, forţat, tonul scrâşnit al satirei politizate şi moralizatoare. Protagonistul e o scârbă tipicară.

Maj Sjöwall şi Per Wahlöö, 'Roseanna'

Lectura romanului 'Roseanna' e o experienţă eliberatoare, morală şi literară.

Beck e un ins posac, animat, însă, de o intensă înverşunare împotriva soţiei lui şi apatic faţă de copii, care îl interesează mult mai puţin decât machetele de nave, conştiinciozitatea profesională şi crimele.
Accentele sadice, abuzive, ale comportamentului lui Beck faţă de familia lui sunt sugestive.
Ceea ce aduc Maj Sjöwall şi Per Wahlöö în romanul poliţist realist e ceea ce aduseseră, înaintea lor, şi Dürrenmatt şi Simenon: aspectul psihologic, trăit, înregistrat al rutinei, ca realism naturalist la tandemul suedez, ca realism simbolic, expresionist la elveţian, şi ca realism liric şi popular la belgian.

Omnibusul povestirilor cu Thorndyke poate fi citit aici—cele cinci culegeri principale, şi două povestiri dintr-un vol. din ‘18.

Realismul şcolăresc al lui Adam Creed, în ‘Justiţiarii’, atinge lucruri interesante: inteligenţa pizmuită a sergentului Pulford, tracasarea, uşa victoriană, Stravinski, etc..
Precizia, însă, e o formă de intensitate. Sunt unul dintre cei care se interesează de operă, nu de intrigă.

Adam Creed, ‘Justiţiarii’

‘Justiţiarii’ este o naraţiune de un realism curpinzător, întemeiată pe ideea că psihologiile reale sunt romaneşti, deconcertante, atipice, că romanescul e realul; lucru prin care seamănă cu un alt policier total, capodopera lui Breban.
Policierul acesta ambiţios al lui Adam Creed este şi roman social, şi descinderile lui Wagstaffe în baruri, etc., recuperează lumea de drojdii a naraţiunii dure americane.
Pentru realizarea suspansului romanesc, acela dorit de mine, aşa cum l—aş fi vrut eu, ‘Justiţiarii’ ar fi avut nevoie de mai multă atmosferă, vreau să spun: de o atmosferă mai lirică, mai pitorescă.
Precursorii acestui mod de a scrie policieruri, scandinav, aspru, sunt: romanul criminalistic (cu descrierea rutinei profesionale) şi acela realist (Freeman Wills Crofts, Austin Freeman), şi naraţiunea gotică (suplicii, orori, torture, execuţii); de unde, realismul minuţios şi oribilul, obiectabil.
(Romanele cu Maigret sunt pur ‘intuiţioniste’, psihologice, şi la antipodul acelora criminalistice.)
Deznodământul e oniric şi deconcertant: aflat sub influenţa morfinei, ‘înmuiat’, Wagstaffe o lasă să scape pe suspectă; în aceeaşi zi, cu fractura suferită, pleacă să alerge.
Am citit romanul schiţând o diagramă a personajelor. În sine, ele sunt moderat interesante. Interesul ‘Justiţiarilor’ e de natură foarte clasică: şi anume, cazul, misterul de rezolvat.

Agatha Christie, ‘Nemesis’

‘Nemesis’ începe cu tabieturile Drei. Marple, cititul ziarelor, împletitul, grădinăritul (horticultura); trecând la neîndurare, necruţare. E un policier vesperal şi, ca şi ‘Cortina’, apoteoza unei metode care se rafinează ca fler, mai degrabă decât raţionament.
Naraţiunile Dnei. Christie le plac unora ca Asimov sau Barbu, fiindcă inteligenţa lor e autentică.
‘Crimă pe terenul de golf’ e un policier flamboaiant, în care autoarea caută să se întreacă pe sine (şi pe precursori!); dar ‘Nemesis’ e un thriller psihologic, care aliază formatul policierului rural (sate, clerici anglicani, etc.) cu direcţia sociografică (psihoză, ‘Baby Jane’

, etc.). Un tur cu autocarul, sate, grădini, vicari, şi un caz sulfuros. ‘Nemesis’ e un policier foarte transgresiv, magistral realizat, cizelat. Dintre cele trei surori, Anthea e remarcabilă.
Cazul depinde, totuşi, de o coincidenţă: momentul când profesorul ia legătura cu bogătaşul coincide cu decizia tardivă a fostei directoare de a-l vizita pe Arhidiacon, recurgând, nu se ştie de ce, la tur.

Agatha Christie, ‘Crimă pe terenul de golf’

‘Crimă pe terenul de golf’ le-ar putea plăcea admiratorilor lui Leroux (acela al ‘Camerei galbene’, nu acela, rocambolesc, al ‘Parfumului …’); lângă o vilă de pe litoralul francez e găsit cadavrul unui magnat cu legături în Chile. Primul indiciu important al cazului sunt nişte urme de pe un strat de flori.
Esenţa acestui policier e desăvârşirea povestirii, coerenţa narativă (nu şi coerenţă a logicii poliţiste, care mai lasă de dorit).
‘Crimă pe terenul de golf’ e şi intens melodramatică, cu personaje feminine, angelice, demonice sau imbecile (soţia, fiica şi mama, surorile, servitoarele) intens convenţionale, dar bine schiţate; roman de un suspans desăvârşit, şi, treptat, umorul devine tot mai acut, iar implauzibilul abundă.
Suntem încântaţi de euristica, sentimentele şi tresăririle lui Hastings.
E şi un roman pronunţat metodologic: nu numai enunţurile, dar şi acţiunile lui Poirot (incursiuni, etc.). Copoiul parizian e o caricatură a procedeelor lui Leroux.

Agatha Christie, 'Conacul dintre dealuri'

Titlul original înseamnă 'Văgăuna'. Versiune convenţională a unui studiu realist englez sau cehovian, satirică cu moderaţie, 'Conacul dintre dealuri' e individualizat prin câteva elemente: toamna, plăcerea narativă a presonajelor (plăcere în primul rând pentru autoare), cu care autoarea izbuteşte mai mult decât e de aşteptat (amfitrionii, sculptoriţa irlandeză, cuplul burghez, moşierul, tânărul îmbufnat), şi analizează fiinţe greşelnice, dezamăgitoare, într-o naraţiune graţioasă, ageră, lipsită de umor. E aici realismul secundar britanic, neabisal, irizat, al lui Maugham sau Cronin.
Roman al privirii, în care personajele interesează nu atât prin modul cum se analizează, cât prin acela în care se privesc unele pe altele, se scrutează, prin ceea ce cred unele despre altele. Aşadar, joc de oglinzi.
Agatha Christie putea fi convenţională cu farmec, eficienţă, subtilitate şi simţul realului, generând încântare. 'Conacul dintre dealuri' e un roman autumnal, cu sugestii cehoviene. Unii sunt, în acest roman, ambiţioşi, preocupaţi să seducă şi subjuge (dar e un roman cu personaje foarte antipatice, despre care numai ni se spune că sunt aşa sau altfel); moşierii se interesează de arme, burghezul de endocrinologie clinică, sculptoriţa de motoare.
Omorul şi Poirot (proprietar al unei locuinţe la Resthaven, vecin al soţilor Angkatell, dar refractar la tabieturile vieţii de moşie intervin după o treime din roman.
În termenii lui Cortázar, 'Conacul dintre dealuri' e o naraţiune de tensiune, nu de intensitate; dar personajele sunt caricaturi în culori vii, nu foarte ataşante, iar romanul pare scris cu fiere. Subiectul e familia Angkatell, răvăşită de o crimă, nu ancheta lui Poirot.
Titlul englez, 'Văgăuna', aminteşte de naturalism (dar e luat dintr—un vers victorian). Agatha Christie nu avea simţul realităţii romanescului (adică al plauzibilităţii lui literare), decât ca parodie, însă îl avea pe acela al realităţii mizeriei, durerii, extincţiei, iar realitatea din 'Conacul dintre dealuri' e cea a bolii, nu a Ainswick-ului moşieresc.
'Conacul dintre dealuri' e un roman analitic, foarte pesimist, în gust simbolist, cu rezonanţe proustiene, şi amintind de Maurois, dar mai graţios.

În naraţiunile postbelice ale Dnei. Christie, policierul poate fi pretextul unui roman despre femei singure, al unei fantezii carrolliene, etc.. E o schimbare a registrului. E o experimentare liberă.

Dibăcia literaturii postbelice a Dnei. Christie e netăgăduibilă, netă, ca şi siguranţa execuţiei.
Saţietatea unora e altceva. Iar dezavantajele citirii prea multor opere ale unui autor au fost amintite; cred că 3—5 vols. sunt experienţa cea mai agreabilă (aşa făceam cu Waugh, Breban, Simenon, Traven).

Romanele postbelice ale Dnei. Christie sunt mai puţin prizate, nu fiindcă ar fi banale (dimpotrivă, sunt mai neobişnuite), dar pentru că sunt mai puţin geometrice, mai surprinzătoare: divertismente literare, mai degrabă decât policieruri intense.
Autoarea lor experimentează cu precizie, cu dibăcie superioară, cu pricepere.

După atâta literatură mălăiaţă, ba chiar, din cea mai mălăiaţă (Murakami, Dna. Neville—afectarea şi mătăhăiala dizgraţioasă, simplismul descurajant al mijloacelor), am citit 'Hotelul «La Crucea Alpinistului»' (fraţii Strugaţki)--ideea însăşi de divertisment, un thriller surrealist scris în urmă cu 44 de ani, ancheta inspectorului Glebski, naraţiune de o virtuozitate neînchipuită, de o artă mai desăvârşită decât aceea a 'Maestrului …'.

A răposat Leonard, un autor de care mă interesam în urmă cu 4 ½ ani; am aflat de pe blogul lui Horguelin, avizat al ferparelor, etc.. 'Dickens din Detroit' e un supranume interesant.

Agatha Christie, ‘Pisica printre porumbei’

Citit, în 10 z. (10/ 13), ‘Pisica printre porumbei’, un alt policier cu Poirot în care intriga poliţistă e dublată de una de spionaj, şi există personaje din lumea spionajului. Elementele principale ale romanului sunt—lumea feminină (o povestire despre femei singure—adolescente, adulte, vârstnice), melodramaticul şi vodevilescul, şi ironia reprezentării condiţiei femeii. Începusem să scriu că ‘Pisica printre porumbei’ e un roman mai puţin reuşit, fiindcă are tonul acela de flecăreală lejeră, iar umplutura abundă, dar mai obiectiv e să spun că îmi place mai puţin decât precedentul citit, ‘Ceasurile’; romanul are destul încât să intereseze, dar nu destul ca să farmece. Există lucruri foarte bune—Ann, povestea lui Eileen, etc.. Romanciera a vrut să scrie o povestire despre femei singure, de diferite vârste—eleve, adulte—în formatul, familiar, al policierului. Sunt şi elemente intens melodramatice (coincidenţa reunirii a trei persoane care au legătură cu Ramatul), şi trăsături ironice (sublinierea dramelor personale—Eileen şi soţia engleză a prinţului—de parcă ar fi cursul de la sine înţeles al lucrurilor—ambele sunt femei lipsite de pretenţii faţă de cei cu care au copii, etc., ironia fiind că părăsirea lor nu ar trebui să treacă drept mersul obişnuit al lucrurilor, relaţii a căror consecinţă le revine numai femeilor să şi—o asume). De la o vreme, Dna. Christie pare să nu mai fi ţinut atât la desăvârşirea funcţională a genului, şi să fi exprimat în formatul policierului şi alte preocupări; există remarci de moralist, scene trasate cu o graţie impecabilă, etc., o lărgire şi diversificare a registrelor policierului, căreia i—a corespuns dezamăgirea unora din admiratori faţă de aceste povestiri postbelice, în care autoarea încerca altceva decât o interesase la început.
Nu e deloc anost; un roman despre un mediu şcolar feminin, însă nu un policier cu ‘detectivi adolescenţi’. Poirot apare abia în ultimul sfert al cărţii, ca să preia şi rezolve cazul, fiind solicitat de o elevă, Julia.
Ca şi în ‘Ceasurile’, a treia victimă e o femeie care şantajează. Valul crimelor înaintează paralel cu ancheta, sau ancheta se desfăşoară simultan cu ‘următoarele crime’, care îi urmează aceleia iniţiale.
Un personaj reuşit e secretara, Ann Shapland.
Ansamblul lasă o impresie nehotărâtă—mai multe schiţe: viaţa unor eleve, câteva siluete (ca Ann Shapland), cizelate sau făcute să încapă în tiparul policierului.
Dar a survenit, citindu—l, un fenomen de estompare—iar sb. seara am realizat că uitasem circumstanţele descoperirii primei crime, despre care trebuie să fi citit joi. Evenimentele precedente se estompau pe măsură ce citeam.
Am ajuns, cu vremea, să sesizez diversitatea (valorică în primul rând, dar nu numai) a policierurilor Dnei. Christie—sunt într—adevăr diferite, se deosebesc, sunt neamalgamabile—fenomene distincte. Realizarea, priceperea, simţirea diversităţii e un pas important. Iar dacă policierurile Dnei. Christie sunt diferite ….
Coincidenţele melodramatice au un rol important în prozele Dnei. Christie—‘Pisica …’ face ca la aceeaşi şcoală să fi ajuns în chip firesc trei personaje (prinţesa Shaista, nepoata aviatorului, una din profesoare), în ‘Ceasurile’ secretara e fiica deţinătoarei casei unde are loc întâia crimă; elementul melodramatic e deliberat, şi are ca scop intensificarea melodramei, reflectând o tendinţă a minţii literare a autoarei.

Citit, în 9 z. (9/ 19: dum., luni, dum., sb.—joi, cu hiaturi: marţi—sb., luni—vin.), ‘Ceasurile’. Câteva trăsături generale: ‘Ceasurile’ e un caz de la senectutatea lui Poirot, care împarte investigaţia cu poliţistul H. şi agentul C., iar mult din acţiune e situată în localitatea Crowdean; e vorba de un mister dublu, întrucât o intrigă secundară e un caz de spionaj. Există, în ‘Ceasurile’, un moment în care, intrând în scenă, Poirot trece în revistă literatură poliţistă—atestată şi fictivă, Poirot cititor de literatură poliţistă, excursul lui Poirot despre literatura poliţistă; m—a făcut curios să citesc ‘Leavenworth’, sunt menţionaţi şi câţiva autori fictivi (una din scriitoare îi corespunde chiar autoarei, ceilalţi sunt Gregson, Quain, O’Malley, Elks), elogiul lui Doyle e perfid (stilul şi Watson); cazul ‘Ceasurilor’ e de la senectutea lui Poirot, care e mai degrabă un prestigiu, decât o prezenţă, anchetând prin procură, dealtfel, Poirot e menţionat de—abia la o treime din roman.
Am presupus că C. Quain se referă la Hare.
Însă excursul atribuit lui Poirot nu e mărturisirea literară directă a Agathei; nu poate fi transcris ca atare ca fişă a biografiei ei de cititoare. Unii tind să facă mare caz de această digresiune aparent metaliterară. Semnificaţia enunţurilor lui Poirot, a menţionării cărţilor (care poate fi semiserioasă, etc., şi numai uneori aşa), nu trebuie exagerată, e vorba despre recreaţia unui detectiv vârstnic, şi contribuie la caracterizarea lui Poirot—mai degrabă decât a literaturii analizate pe scurt.
‘Ceasurile’ e şi un roman ironic—şi anume, ironic în registrul romanului poliţist. Ironia lejeră e o latură a umorului autoarei.
Umorul nu atenuează sau neutralizează suspansul câtorva momente, foarte interesante (anunţul găsirii cadavrului tinerei, ivirea cărţii poştale, imaginile de la început: oarba şi ceasurile); scena convorbirii dintre Hardcastle şi Dra. Pebmarsh, după găsirea cadavrului Ednei, e magistrală, ca şi întrevederea dintre poliţist şi soţia decedatului, Dna. Rival.
Finalul e vodevilesc, de o implauzibilitate probabil ironică, foarte subliniată.

Despre Simenon ca reprezentant al ‘şcolii ştiinţifice’ (ca tendinţă generică) s—a putut vorbi atât din cauza menţionării rutinei poliţieneşti, cât şi din cauza caracterului soluţiilor (‘lumea largă’, nu ‘cercul restrând de suspecţi’)—dar rutina e înfăţişată numai sintetic şi impresionist, concis, iar soluţiile pornesc din utilizarea anchetei esenţial raţionaliste, cu mijloace poliţieneşti, la scara ‘lumii’. Rutina nu e niciodată cu adevărat subiectul sau scopul sau interesul principal al acestor scrieri; e menţionată, fiindcă şi ea contribuie la adevărul atmosferei, girează realul—dar nu dublează tratatele de criminalistică. Că e posibil ca lui Simenon să nu îi fi displăcut nişte romane date ca policieruri din ‘şcoala ştiinţifică’, e altceva; el nu a scris aşa ceva, chiar dacă îi va fi plăcut la alţii, îi va fi plăcut să le citească.
De fapt, policierurile simenoniene sunt de resortul raţionalismului neenglez, miza lor e alta decât aceea a englezilor; sunt literatură raţionalistă, dar nu inspirată de fenomenul englez.
Diversitatea lumii romanelor simenoniene nu poate fi redusă la un tipar unic.

Eliade vroia sã spunã cã lecturile de gen au semnificaţie strict personalã—în acest sens, ele ţin de igiena minţii şi de obiceiurile de lecturã ale fiecãruia, aşa cum era cazul şi cu ipocritul Valéry, sau chiar cu Gide, la care cartea se pierde în indistinctul cantitãţii, al dietei (Simenon sau Zola). Eliade, Gide aveau vocaţia maratonului, a dietei literare.
Nu orice lecturã aparţine circuitului comun al culturii. Aceea recreativã are semnificaţie personalã, nu face obiectul comunicãrii, sau al analizei, discuţiei, etc.. Exegeza divertismentului e la fel de demoralizantã ca şi lipsa lui, e la fel de nerecomandabilã ca şi absenţa divertismentului—viaţa fãrã jocuri, policieruri, mâncãruri, cãlãtorii, dans ….
Obiceiul de a scrie despre literatura de gen e mai ales al insularilor (Stevenson, Lang, Chesterton, Orwell)—manifestare criticã, adicã exegeticã, a gratitudinii, a metabolismului mintal. Francezii, de ex., nu sunt aşa. Verne e un caz aparte—şi câteodatã e rãstãlmãcit, pentru a fi legitimat.

Dna. Christie are naraţiuni cu Poirot (‘Styles’, în 20), Dra. Marple (’27), Quin, Tommy şi Tuppence, Pyne, Battle. E tentant pentru scriitor sã încerce repetarea izbânzii de a crea personaje viabile, în tridimensionalitatea datã de o secvenţã.
A scris şi un roman istoric—în ’44.
A spune cã fundalul egiptean al câtorva naraţiuni ale Dnei. Christie e o reminiscenţã, sau referinţã la Freeman, mi se pare deplasat.
Compania de asigurãri, Egiptul, hipnoza, naratorul medic, escamotarea cadavrului, otrãvurile nu înseamnã ceea ce vrea cârpaciul Grost sã le facã sã—nsemne.
Izbânzile timpurii ale romancierei—‘Styles’, ‘Ackroyd’, ‘Sittaford’.
Şi Simenon îşi asigurase o alternativã la Maigret.