Duminică, la Missa de seară, Geneza 15 şi 21 (‘priveşte spre cer’, suspice caelum et numera stellas si potes, ideea lirică a infinitului real, a incomensurabilului neiluzoriu), pericopa lui Simeon (‘temător de Dumnezeu’, scrie traducerea românească ortodoxă, aici în linia Bibliei latine), rugăciunea domnească cântată, Te Deum-ul (Sanctum quoque Paraclitum Spiritum, ‘şi pe Sf. Spirit, Mângâietorul’), imnul din sec. IV.
La Sf. Luca 2.25: et homo iste iustus et timoratus […] et Spiritus Sanctus erat in eo, ‘şi omul acesta [era] virtuos şi cucernic’, καὶ ὁ ἄνθρωπος οὗτος δίκαιος καὶ εὐλαβής […] καὶ Πνεῦμα ἦν Ἅγιον ἐπ’ αὐτόν. E o pericopă pneumatologică, o perspectivă din sec. I asupra profetismului veterotestamentar, conjuncţia Legilor.
Et venit in Spiritu in templum, ‘şi din îndemnul Duhului a venit la templu’, καὶ ἦλθεν ἐν τῷ Πνεύματι εἰς τὸ ἱερόν.
La Luca 2.38: et loquebatur de illo omnibus qui expectabant redemptionem Hierusalem, traducerile redau prin: ‘vorbea despre prunc tuturor …’, ‘vorbea despre copil tuturor …’, originalul are ἀνθωμολογεῖτο τῷ Θεῷ καὶ ἐλάλει περὶ αὐτοῦ πᾶσιν τοῖς προσδεχομένοις λύτρωσιν Ἰερουσαλήμ, ‘[ea] îl lăuda pe Dumnezeu şi le vorbea despre el …’.
Luca 2.28-32 oferă rugăciunea lui Simeon: ὅτι εἶδον οἱ ὀφθαλμοί μου τὸ σωτήριόν σου […] φῶς εἰς ἀποκάλυψιν ἐθνῶν καὶ δόξαν λαοῦ σου Ἰσραήλ, ‘căci ochii mei au văzut mântuirea ta, […] o lumină pentru descoperirea neamurilor şi slava poporului tău, Izrael’.
Geneza 21.1 e deasemeni un verset pneumatologic.
Geneza 15.6: credidit Domino et reputatum est ei ad iustitiam.
Trebuie identificaţi termenii în care religia e însuşi propriul existenţei. Însă faptul de a prefera mântuirea, progresul, erudiţiei, nu justifică arbitrarul sau răstălmăcirea.

Ieri, luni, sărbătoarea Deiparei; lecturi din Numeri 6 (convertat Dominus vultum suum ad te et det tibi pacem, ‘Domnul să-şi înalţe faţa spre tine şi să-ţi dăruiască pacea’, vers. 26), un psalm de binecuvântare (cinci versete ale Psalmului 66, Deus misereatur nostri et benedicat nobis, ‘Dumnezeu să se milostivească de noi …’, cu invocarea luminii necreate: inlustret faciem suam super nos semper, ‘să-şi îndrepte spre noi faţa senină’, ‘luminează faţa ta spre noi’), Galateni 4 (itaque iam non es servus sed filius, ‘prin urmare, acum nu eşti slujitor …’, cu indicativul activ prezent singular al persoanei a doua, ὥστε οὐκέτι εἶ δοῦλος, ‘aşadar nu mai eşti sclav …’), pericopa păstorilor şi a circumciziei (incluzând, prin urmare, şi primul verset al subcapitolului prezentării la Templu), care în Evanghelie o precede pe aceea citită în ziua anterioară.
La rugăciunea după împărtăşanie: ‘o cinstim cu drag pe fericita’ Sf. Maria.
‘Ce poate să fie mai slăvit pe Pământ decât aceasta: să fii mamă?’ (József Mindszenty)
Acelaşi preot scria că o mamă ‘a clădit ceva mai măreţ decât orice catedrală — o locuinţă pentru un suflet nemuritor’.
La Galateni 4.7: καὶ κληρονόμος διὰ Θεοῦ, ‘deasemeni moştenitor prin Dumnezeu’, et heres per Deum.
La Galateni 4.4: τὸ πλήρωμα τοῦ χρόνου, plenitudo temporis.
La Luca 2.16, et invenerunt Mariam et Ioseph et infantem positum in praesepio, καὶ ἀνεῦραν τήν τε Μαριὰμ καὶ τὸν Ἰωσὴφ καὶ τὸ βρέφος κείμενον ἐν τῇ φάτνῃ.
Luca 2.21: ‘Iisus, aşa cum a fost numit de înger’, Iesus quod vocatum est ab angelo, Ἰησοῦς τὸ κληθὲν ὑπὸ τοῦ ἀγγέλου.
Versetul 19 de la Luca 2 e de un lirism inefabil: συμβάλλουσα ἐν τῇ καρδίᾳ αὐτῆς. E un bastion de care se sfărâmă tot scepticismul ilicit, maladiv. Scriptura greacă are τὰ ῥήματα ταῦτα, ‘lucrurile acestea’, întregul evenimentelor, tot ceea ce s-a întâmplat, şi Sf. Maria se gândea la ele, reflecta la ele, ‘se confrunta cu ele’, conferens in corde suo.
Toate lecturile liturgice ale acestor două zile merită analizate răbdător; de ex., alegerea lecturilor veterotestamentare pentru sărbătoarea Sf. Maria e magistrală. Benedicat tibi Dominus et custodiat te (Numeri 6.24).

În ian. sunt sărbătorile latine ale Părinţilor capadocieni, Sf. Ilarie, Sf. Antonie cel Mare, Sf. Agnes, Sf. Toma.

Marţi, ziua Preasfântului Nume al Mariei, am ajuns la Missa de seară abia la sfârşitul Evangheliei; la predică, o meditaţie despre nume şi identitate (celebrarea ideii de nume al fiecăruia), evocarea lui Ioan al III-lea (regele polonez, învingătorul de la 1683), reflecţii referitoare la maternitate şi fraternitate. Predicatorul a afirmat că Dumnezeu, Sf. Maria şi Sf. Anton sunt aceia care îl ajută pe om.
Litania Preasf. Nume o numeşte pe Sf. Maria ‘sora noastră’, ‘lumină în întuneric’, ‘îndurerată până la moarte’.
‘Pentru slava numelui tău …’, scria un franciscan.
Sărbătoarea a fost instituită la spanioli, la începutul sec. XVI, la început local, iar din 1671 pentru întreaga Spanie. În 1683 a devenit sărbătoarea întregii Biserici. Sunt comemorate toate harurile mijlocite de Sf. Maria. Sărbătoarea are o semnificaţie specială pentru piarişti şi marianişti. Carmeliţii desculţi au privilegiul de a rosti Oficiul de patru ori pe an.
Stephenson are un crochiu literar izbutit al regelui Ioan al III-lea, îngenunchind înaintea paloşului.

Preotul asumpţionist Martin Jugie are câteva articole despre mariologia bizantină: Patriarhul Fotie (1910), Sf. Nicolae (1919), Gheorghe Scholarios (1915) …. Scopul e unul teologic şi polemic, ca un răspuns dat criticilor răsăriteni ai dogmei Zămislirii Neprihănite. Sunt, toate, pagini de mariologie medievală. Dacă ipoteza expresiilor echivalente sau echivalabile poate să nu convingă, rămâne faptul că negarea dogmei de către răsăriteni reflectă ignoranţă. Pe de altă parte, eschivarea convenabilă de la o teologie a definiţiilor, de la enunţuri univoce, rămâne cât se poate de nepatristică şi neconciliară.
A scris despre două omilii la Bunavestire, rostite de Patr. Fotie în Sf. Sofia, la 865 şi 879. Articolul e scris chiar la Constantinopol, acolo unde, cu nouă ani mai devreme, cele două predici fuseseră editate în ‘Fotiou logoi kai omiliai’.
Fotie o numeşte pe Fecioară ‘fiica neprihănită a neamului nostru’.
Totuşi, caracterul ocazional al predicilor nu trebuie neglijat. Ele sunt nu atât definiţii, cât creaţii literare.
Pentru Gheorghe Scholarios, ca şi pentru Sf. Nicolae şi Isidor al Tesalonicului, umanul e desăvârşit încă în Maria. Ea e modelul celor care aleg viaţa desăvârşită. Umanul e restaurat încă în Maria. (Deosebirea dintre Maria şi Iisus nu e cea dintre omul adamic, iniţial, şi acela intenţionat, termenul ultim, ci dintre umanitatea liberă şi cea asumată; în acest sens, Iisus nu aduce desăvârşirea celui de-al doilea Adam, ci a firii umane asumate de dumnezeire, incapabile de greşeală.)
În predica lui Scholarios e patentă şi şubrezenia unei anumite mariologii, însă şi meritul practic, aşa cum l-a sesizat Greene: viaţa Mariei devine modelul calcedonian, reprezentarea teozei în situaţia în care monofizitismul e acceptat implicit. Dinamica umană a lui Iisus fiind numai ‘aparentă’, fiind redusă la o aparenţă, funcţia didactică îi revine Mariei, a cărei umanitate e înţeleasă integral. Natura ei e susceptibilă de corupere, deşi nu o cunoaşte. Odată ce Întruparea e înţeleasă numai în termenii unei religii a Logosului, îi revine Deiparei demnitatea de a fi modelul creştinilor. Această situaţie e urmarea unei abjurări tacite a Calcedonului. Restaurarea umanului e anticipată în Maria. Această gândire e consecinţa unui monofizitism tacit, dar imperios.
Nu cred că Patriarhul Ghenadie îşi gândea învăţătura înfăţişată cu ocazia omiliei din 1464, de la mănăstirea patriarhală Pammacarista, în termenii necesităţii, ai constrângerii de a recunoaşte dreptatea teologică a latinilor.
‘Ura nelimitată faţă de latini’ a lui Scholarios nu e o descalificare argumentabilă a poziţiilor lui, şi se mai întâmpla ca asumpţionistul să recurgă la asemenea bastonade, ca substitut al unei contraargumentări. Modul în care e percepută natura cuiva nu dispensează de discuţia raţională a ideilor. Explicaţiile morale nu conving, pentru că sunt tendenţioase, ele ar putea fi îndreptate în aceeaşi măsură şi împotriva unor Părinţi dinaintea Schismei, sau papi.
Preotul asumpţionist Martin Jugie a făcut mai mult pentru editarea unor inedite ale autorilor bizantini, decât polemiştii dizidenţi.

Înainte de Stăniloae şi ceilalţi, cel care a scris despre sublimitatea teologiei Sf. Grigore al Tesalonicului a fost un preot asumpţionist francez.

Jugie are un articol din 1919 despre mariologia Sf. Nicolae, operă de identificare a mariologiei elevate bizantine. Spiritul articolului e cel al mariologiei preconciliare, maximale, al veacului mariologic, de la Pius IX la Pius XII.
Sf. Grigore al Tesalonicului e citat ca reprezentativ pentru ‘concepţia sublimă a teologilor care consideră Întruparea Cuvântului drept centrul la care se referă toate lucrările lui Dumnezeu’. Întruparea modifică şi planul existenţei fiinţelor supranaturale.
O idee e foarte discutabilă. ‘Trebuia ca, înainte de a se uni în persoana Cuvântului, cele două firi (…) să fie manifestate separat în integritatea lor respectivă.’
Pe de o parte, unii ar susţine că Iisus reprezintă tipul uman absolut. Pe de altă parte, firea dumnezeiască nu e ‘manifestată separat în integritatea ei’ înainte de Întrupare; abia Iisus e teofania plenară, definitivă. Cele două firi se manifestă plenar numai împreună. În mod cert nu există manifestare integrală a dumnezeirii înainte de Întrupare. Ideea Sf. Nicolae e corectă, dar are alt sens: era necesară pregătirea neamului omenesc pentru a primi darul Întrupării, teză raţională care contrazice gustul decadent pentru paradoxuri şi contraste al celor care îşi închipuie Întruparea ca pe actul de sfidare a imperfecţiunii umane (absolutul răsare din nimicnicie, ca afirmare a atotputerniciei). (Înţeleasă altfel, mariologia aceasta elevată transferă sensul Întrupării, apariţia omului îndumnezeit, Zămislirii Neprihănite. În Iisus, manifestarea dumnezeiescului nu e juxtapusă, nu se face alături de uman, ci prin uman, ca uman transfigurat.)
Nu există manifestare integrală separată a dumnezeiescului şi a umanului. Umanul plenar e numai acela îndumnezeit. Altfel, ideea pare nu monofizită, ci mitologică (existenţa teofaniei plenare înainte de Întrupare).
Jugie era mai întâi un patrolog, editor de opere teologice şi istoric al Bisericii, activitatea lui nu trebuie redusă la cea de polemist, polemica nu îi e un scop în sine, ci e accesorie lucrării de patrolog; de ex., în ‘Învăţătura marială a lui Nicolae Cabasila’ (1919), Sf. Grigore al Tesalonicului e menţionat de nu mai puţin de trei ori, într-un mod foarte pozitiv (o dată, prin asimilarea cu teoria scotistă a Întrupării Cuvântului).

O visez câteodată pe bunica mea. Ea are acum natura eluzivă şi secretă a morţilor. Visez că există o mare distanţă, şi că n-o mai vizitează nimeni, şi nu mai ştim nimic de ea.
Când o întâlnesc, în vis, compania ei e discretă.
Am visat-o pe bunica şi în dimineaţa Înălţării Sf. Maria. De parcă aş fi conştient, în vis, că acela e tărâmul morţilor. E un tărâm al păcii. Zilele acestea îmi amintisem versul lui Perpessicius despre răposaţi, în română şi franceză. Dar şi eroismul strădaniei de editor a lui, ca şi paginile volumelor lui de critică.

Zãmislirea neprihãnitã

Zãmislirea neprihãnitã




‘Neatins de urmãrile pãcatului’, nemaculat de urmãrile pãcatului, nu înseamnã mântuit. Înseamnã predestinat, adicã nãscut într—o condiţie superioarã, favorizat ontologic, pentru binele întregii Biserici. Vedem, în VT, cã Proorocii erau predestinaţi. În acelaşi sens, Deipara nu ‘se naşte mântuitã’, ci favorizatã ontologic, îi e acordatã o condiţie superioarã, mai aptã de a primi harul; iar aceasta nu se face arbitrar, discreţionar, ci numai la împlinirea unui anume timp al mântuirii. Era necesar ca ea sã vinã dupã Moise şi Ilie. Fusese necesarã o pregãtire îndelungã a unui neam. Poporul întreg fusese predestinat—şi, apoi, fiica lui. Aceasta e o iconomie, nu ceva discreţionar. Dumnezeu ţine cont de legitãţile fiinţei. Deipara însãşi intrã în scena istoriei abia la împlinirea timpurilor, nu mai înainte.
Biserica Romei, purtãtoare de cuvânt a Bisericii universale, nu a sugerat niciodatã cã Deipara se ‘mântuieşte fãrã Hristos’. A te naşte fãrã sechelele Cãderii nu înseamnã a te naşte mântuit. Încã şi protopãrintele Adam urma sã se mântuiascã—iar Calendarul ne învaţã cã s—a şi mântuit, prin harul Lui Dumnezeu—şi, desigur, nu ‘fãrã Hristos’. Deipara s—a nãscut ca Protopãrinţii neamului omenesc—nemaculatã de urmãrile pãcatului. Însã condiţia adamicã nu e una mântuitã—ci care abia are nevoie de completare/ mântuire, de aflarea limanului celui sfinţit.
Condiţia adamicã, fãrã urmãrile Cãderii, nu e invincibilã—Cãderea a demonstrat—o.
Maria se naşte înafara urmãrilor Cãderii. Ea nu e, prin aceasta, mântuitã. Însã e adusã la starea adamicã, e omenirea readusã la condiţia dinaintea Cãderii, neşubrezitã, neatinsã, nepângãritã. Readucerea condiţiei umane la starea neprihãnitã dinaintea Cãderii nu e un act discreţionar al Lui Dumnezeu, ci o revãrsare de har care a presupus conlucrarea Izraelului. A fost nevoie de pregãtirea poporului întreg.
Primirea harului Zãmislirii neprihãnite într—o persoanã a cerut alegerea unui popor, şi o pregãtire îndelungã; nu s—a fãcut fãrã cooperarea neamului omenesc. Iar înrudirea cu rodul acestei persoane zãmislite neprihãnit se face prin ‘pãzirea poruncilor’, care transformã şi deschide cãtre primirea de har. Rostul Zãmislirii neprihãnite a Mariei a fost naşterea Lui Iisus—iar rostul naşterii Acestuia, înrudirea cu El, aşadar înfierea—iar aceastã înfiere se face prin ‘pãzirea poruncilor’—aceasta e calea. ‘Semipelagianismul’ rãsãritean, optimismul ascetic, nu înseamnã ‘mântuirea prin fapte’, ci cooperarea inteligentã.
Maria, zãmislitã neprihãnit, e omenirea restauratã la starea dinaintea Cãderii; e o omenire incompletã, care încã are nevoie de desãvârşirea, de completarea venitã prin cooperarea voluntarã la îndumnezeire. Maria nu se naşte îndumnezeitã, sfinţitã, ‘mântuitã’, ci are nevoie de toate acestea—şi ajunge la ele prin cooperarea liberã cu harul.
Pentru Deipara, starea adamicã nu înseamnã garantarea mântuirii—aşa cum nu însemnase nici pentru Protopãrinţi; însã, acolo unde aceştia dãduserã greş, ea n—a greşit. Cu Maria, omul e ca şi creat din nou—iar cu Iisus, e adus la împlinire, e completat, e desãvârşit. Crearea omului nou, ‘din Cer, ceresc’, e una în trepte—mai întâi, Izraelul în ansamblu—apoi, Maria, restauratã la condiţia adamicã, nepãtatã—apoi, Iisus, în care umanul e completat, adus la termen. Existã, cu alte cuvinte, o lucrare istoricã, o gradare istoricã şi filogeneticã, o iconomie.
Aceasta e filogeneza mântuirii neamului omenesc, iar Zãmislirea neprihãnitã e penultimul capitol al acestei filogeneze îndelungate.