Primii socialişti denunţau lăcomia bogaţilor, dar ignorau lăcomia săracilor (aceasta, la început, pentru că, în vremea reformelor şi a tratativelor dintre patronate şi angajaţi, socialiştii intransigenţi au acuzat şi lăcomia plebei care se lasă ameţită de ameliorări); săracii despre care ştiau întâii socialişti erau creştini, proletariat creştin sau incomplet decreştinat: în orice caz, netrecut prin decreştinarea masivă survenită mai târziu. O chestiune de echitate socială a fost exprimată în termenii scopului universal şi ai profetismului, ca şi cum mizeria era garanţia virtuţii, ca şi cum sărăcia nevoită, nealeasă, ar fi cursul complet de educaţie, şi toate aceste idei absurde, fantasmagorice, mai dubioase decât himerele medievalilor, proveneau de la burghezi cu educaţie universitară, a căror experienţă trăită a existenţei de proletar era cea de reporter, ştiau despre proletari atât cât poate şti un reporter. Atunci când proletarii occidentali nu le-au făcut jocul militanţilor, ci au acceptat tratativele cu patronatele, au acceptat reformele de sus în jos, radicalii nu s-au sfiit să le arunce aceeaşi învinuire de lăcomie, de aviditate.
Socialismul a vrut să creeze fenomenele pe care pretindea că se întemeiază; conştiinţa mesianică a proletariatului a fost un vis al unor burghezi resentimentari. Temeiul radicalismului socialist e o petiţie de principiu.
Reversul a fost faptul că, în sec. XX, socialiştii s-au lăsat convinşi, făcând rabat de la intransigenţă, de bolşevism, leninism, stalinism, maoism, de himera comunismului ţărănesc, etc.. Campionii libertăţii au girat totalitarismele cele mai cinice, silniciile cele mai atroce. Au făcut cele mai descalificante compromisuri cu totalitarismul, cu dictatura, cu ierarhiile politice.
Pedagogia socialistă a fost de la început absurdă: privând masele de creştinism, aveau de furnizat … umanismul hegelian, şi au crezut că acesta va însufleţi proletarii. E o gândire de burghezi înşelaţi, nerezonabili.

Socialism în numele divino-umanităţii

Titanul Bulgakov revendica pentru socialism obârşiile lui germane autentice: militantismul lui Lassalle şi mai ales idealismul clasic reprezentat de Hegel (‘luat în derâdere’ de Marx …), nu însă şi de Feuerbach, simbolul umanismului ateu (Bulgakov e unul din creştinii cu o gândire teologică pătrunzătoare care au simţit cu precizie valoarea intrinsecă a filozofiei acestuia, cu toate că religia atee e făcută responsabilă pentru eroarea fundamentală a marxismului ca atitudine).
Tânărul Bulgakov nu fusese un paracliser cu veleităţi filozofice. Avea o bună cunoaştere pozitivă a ştiinţei economiei. Idealul socio-politic (pentru statul rus din vremea respectivă) al lui Bulgakov e definit de Jutta Scherrer ca socialism agrar.
A afirmat natura creştină a democraţiei, a revendicărilor sociale moderne. Militantismul social nu trebuie spoliat de către atei, expropriat, şubrezit, distorsionat. În perspectivă, doctrina socială a lui Bulgakov reprezintă o pagină de patristică modernă socialistă.
Revizionismul lui e dublu: atât în numele criticismului, cât şi al ştiinţei economice, al datelor empirice, al evoluţiei reale; ca atare, marxismul e contestat atât în numele criticismului, cât şi al economiei, care îl dezminte, îl infirmă. Idealismul va trece, cu vremea, de la funcţia de substrat, la cea de partener de dialog, ca în sinteza filozofică publicată postum. Cu timpul, se va raporta mai critic la idealismul german.
Idealismul metafizic şi liberalismul, în perspectivă religioasă, au fost valorile unei părţi a generaţiei filozofului rus. ‘Idealul social al marxismului’ şi legătura între filozofie şi obiectivele politice, practice, pot fi asumate fără rezerve de către idealism; ca atare, marxismului îi sunt recunoscute câteva merite de natură politică şi filozofică, nu e negat complet, îi sunt recunoscute laturile valabile, are o valabilitate parţială. Idealismul însuşi, care e atât de întrebuinţat în sinteza din 1917 şi care e înţeles, pentru început, în principal ca şi criticism, îi e subsumat religiei, are un cuprins intuitiv religios.
Pe cât sunt de simpliste stereotipurile etnice, poncifele, pe atât e de indiscutabilă natura etnică a unei culturi: la filozofii ruşi de la începutul sec. XX şi la teologii ulteriori, sau la teologii bizantini ai sec. XIV—XV. Etnicul e indiscutabil, ca fenomen spiritual, adică neschematizabil, altminteri decât stereotipurile stângace care ar vrea să-l codifice.
Jutta Scherrer a ales o temă majoră pentru un articol scurt din ’88: idealismul social. Bulgakov schiţa un socialism fundamental, consensual, îndeobşte adoptat, care e chiar linia democrată, crezul democrat, e ceea ce profesează ‘toate partidele democrate’. Semnalează în mod foarte îndreptăţit că marxismul nu e amoral, ci imoral, că instaurează o etică a urii …. Bulgakov demonstrează că marxismul nu e legatarul idealismului german, iar pentru autor idealismul are mereu conotaţia axiologică, cea a idealului, adică nu e redus la teoria cunoaşterii, la idealismul gnoseologic, ci îi e afirmată latura morală, a ‘idealului’. Nu orice dorinţă, sau deziderat, sau scop, sau jind, e un ideal.
Faptul că democratismul radical aşa cum a fost implementat în Răsărit a avut cele mai consternante efecte dă de gândit.

Colectivismul îi e intrinsec gândirii lui Marx, pentru care socialul nu e un complement, ci primordialul, atât în termeni ştiinţifici, cât şi politici, de acţiune (şi, în acest mod, praxisul inspirã gândirea, ştiinţa, care e inseparabilã de gestul politic, de acţiunea politicã). Marx porneşte mereu de la societate cãtre individ, deoarece ea e cea care furnizeazã, ca sistem de relaţii, substanţa moralã şi umanã a insului. (În acest sens, marxismul poate pãrea precreştin, şi arhaizant, iudaizant; obiecţia lui Marx e cã etica individualã nu a transformat societatea, ori acesta e scopul principal). Dar tendinţa acestei gândiri revoluţionare e desconsiderarea individului ca valoare absolutã, aşa cum o formuleazã şi individualismul moral kantian. Aceeaşi tendinţã ar fi putut sã fi contribuit la popularitatea timpurie a materialismului ştiinţific în Rusia. În gândirea lui Marx, colectivismul acesta e la antipodul medievalismului, al tipismului aşa cum îl enunţa Iorga, referitor la societãţile medievale [1].
Existã ideea biblicã de mântuire colectivã (mai precis, naţionalã); ideea misticii creştine timpurii, ca antidot la moralismul post-tridentin, şi a extrovertirii salutare. Dar Marx aratã cã, în termeni istorici, societatea avansatã şi prerogativele reale ale insului coincid. Capitalismul e forja umanului (însã în condiţiile unei dinamici duale, în care progresul e indisociabil de alienare). Socialismul e îndreptarea, perfectarea capitalismului, curãţirea lui de racile, concomitent cu accentuarea tendinţelor lui progresiste, avansate, care sunt intrinseci, caracterizeazã dinamica istoricã nouã, inauguratã de noile relaţii de producţie. Ca atare, socialismul e neamalgamabil cu alte forme ale colectivismului. Am putea afirma cã taina socialului include în sine şi promoveazã taina individului autentic; toate acestea, Marx şi le înfãţişa în termeni practici, politici, de acţiune şi de ofensivã, de luptã. (Individualismul creştin apare ca un regres, şi e încã un front pe care materialismul dialectic şi criticismul se gãsesc în opoziţie absolutã.) În termeni practici, religia creştinã escamoteazã atât esenţialitatea, cât şi urgenţa chestiunii sociale, pe care le situeazã în planul bunelor intenţii şi al schiţelor, al dezideratelor vagi. Dar trebuie subliniat cã marxismul nici nu porneşte de la termenii religiei, ori de la analiza şi cunoaşterea, filozoficã sau empiricã, a religiei. Marx nu are o teorie a religiei, ca atare, ci o neîncredere patentã şi practicã, ‘gazetãreascã’, am putea crede. Ideea marxismului e o idee a colectivului, a societãţii, la care nu l-a condus o reprezentare schematicã sau cãutarea unor modele simplificate, maniabile, ca în sociologiile sfârşitului de sc. XIX. E un etos, nu un principiu ştiinţific de cabinet, ceea ce ne readuce la locul praxisului.
Pentru Marx, progresul individului nu e un scop vrednic de filozofie, şi în primul rând deoarece e un deziderat artificial: progresul insului e indisociabil de acela al grupului, al societãţii, iar ceea ce conteazã e amploarea transformãrii. În acest sens, morala creştinã apare ca fiind atât artificialã, cât şi limitatã, reducţionistã, iar ceea ce o face inoperantã e faptul cã aceste douã tare ale ei sunt aspecte ale unei greşeli unice (ea nu se situeazã în planul care conteazã, acela al colectivitãţii). Individul nici nu e fãcut sã funcţioneze pe cont propriu, în termenii individualitãţii sale. Urmãrea Marx sã completeze etica creştinã, adãugând o nouã dimensiune, praxisul politic, sau sã o înlocuiascã? Rãmâne faptul cã nu pãrea conştient de rolul creştinismului în dinamica capitalismului şi a emancipãrii, nu recunoştea în el un factor de progres. Dar ceea ce viza Marx era un al treilea termen, dincolo de tipism şi de individualism, termen terţ care îi apãrea ca susceptibil de un raţionament şi o formulare ştiinţificã; în acest context, nu i-a scãpat noutatea hegelianismului. Însã relaţia dintre istoria culturii intelectuale şi aceea a culturii materiale, sau economico-socialã, e susceptibilã de o reprezentare mai nuanţatã, mai puţin schematicã; reducţionismul cultural greveazã înţelegerea dinamicii sociale.
Chestiunea originii, ipotetice sau difuze, a colectivismului marxist, ca inspiraţie, e distinctã de aceea a ce înseamnã colectivismul aşa cum îl formuleazã Marx.


NOTE:

[1] Putem trece în revistã alte colectivisme clasice: acela biblic, schiţat şi reluat de Noii Teologi apuseni, inclusiv ca misticã anticã şi ca antidot la individualismul religiei post-tridentine; acela medieval, revendicat de câţiva reacţionari interbelici; dar colectivismul lui Marx apreciazã tocmai promovarea individului în condiţiile de relaţionare socialã complexã ale capitalismului.

Socialismul a însemnat visul de a depăşire a paleoliticului (pornind de la profetismul evreiesc, metafizica lui Hegel, etc.) şi, uneori, în practică, înteţirea lui, exacerbarea, regresul.
Marx trata etica drept subînţeleasă: nu un socialism fără etică, amoral, practicist, ci unul care nu rămâne la postulatele ei şi la câmpul ei de acţiune tradiţional, care o şi sorteşte eşecului.

(Caracterul colectiv, neindividual, al mântuirii, e un gând biblic, şi, poate, nu numai.
Empiric însă, Marx porneşte de la ineficienţa corectitudinii personale.)

Cubanezul Roa are un eseu [1] în care asumă sociologia cunoaşterii a lui Mannheim; dar e un eseu politic. În urmă cu 65 de ani, Roa reabilita utopismul (ca şi Korsch, Bloch, Marcuse) şi deplora recursul universal la demascare, la critica ideologiei, în care vedea o formă a mitopoezei politice.
Esenţa utopiei clasice este că oferă şi imaginează mijloacele de a menţine idealul, nu de a-l atinge; ea presupune desăvârşirea ca dată, şi critică realul din perspectiva filozofiei, a idealului, nu a politicii. Orice utopie e esenţial filozofică şi ideală, nu politică.
Eseul lui Roa e o reflecţie despre elementele dezlănţuite ale istoriei.
Raul Roa arată că miturile politice sunt artificiale, fabricate, confecţionate.


NOTE:

[1] În 'Antologia eseului hispano-american'.

Cultul personalităţii în totalitarisme e justificat de providenţialismul hegelian implacabil, cu duhul său oracular, chiar dacă poate nu derivă din el (cei puţini care deţin dialectica, vizionarii, cârmacii); raţionalismul hegelian e totalitar, antidemocratic şi neuman. E o formă de delir, de răstălmăcire delirantă, ermetică, impermeabilă.
Hegel îşi aprecia gândirea drept autointerpretarea realului, amiaza cunoaşterii, revelaţia deplină, gnoza.
Există la el un mesianism nemijlocit, direct.

Logica revoluţiei e logica beţiei, a ebrietăţii; se sfârşeşte cu mahmureală. În amurgul revoluţiei, participanţii sunt mahmuri.

La Marx, socialismul e în primul rând o nouă formă de relaţii umane, emergenţa umanului, economicul fiind principala bază a acestor relaţii. Relaţionarea umană ia mai ales formă economică. Meritul capitalismului e de a intensifica relaţionările, dar desfigurându-le, sau creînd forme nocive de relaţie.

Marxiştii au înţeles despre practică ceva ce criticiştilor le scapă. Cultul fiarei şi creştinii.

Aiuriţii şi Lenin: faimoşii comunişti europeni, 'nepricepuţi la politică', stângaci, sunt ca şi revoluţionarii occidentali dispuşi la acţiune extremă, dar nu şi la tactica răbdătoare. Ei nu sunt doar criticaţi (anticipat, şi în principiu) de către Lenin, dar şi se află la antipodul dibăciei lucide a acestuia; spre deosebire de ei, el era caracterizat tocmai de simţul practic şi al realului.

Leninismul, maoismul, guevarismul sunt, în cel mai bun caz, strategii, au cu totul altă accepţie decât marxismul, ele nu denumesc filozofii, nu sunt teorii generale, ci ajustări, strategii, câteodată expediente, şi indică susţinerea politică a cuiva, susţinerea unei linii politice sau revoluţionare, însoţirea (ca a fi stalinist, ceauşist, etc.). E vorba de regimuri, etc., şi încercarea de a le da demnitate filozofică e rizibilă. Aminteşte şi de tendinţa facţionistă, sectară, a socialismului. Maoistul e pur şi simplu susţinătorul apusean al lui Mao, simpatizantul vestic.
Există o strategie a lui Lenin, una a lui Troţki, una a lui Mao, una a lui Guevara, la fel pentru Bordiga, Tito, etc., mai mult sau mai puţin formulate, teoretizate şi tributare. Uneori e numai o inspiraţie practică. Dar ele sunt linii politice din viaţă, nu din aulă, nici din redacţie, ci originalitatea fiecărui şef comunist, a fiecărei căpetenii.
Revendicările marxiste ale colectivismelor asiatice sunt surprinzătoare. Însă e o ironie nesurprinzătoare faptul că marxismul a fost preluat (şi răscroit după voie, în orice caz după nevoie) numai în teritorii neoccidentale: Rusia, Europa răsăriteană, Asia, America latină, Africa.
Se poate opta liber pentru guevarism, troţkism, etc.; se poate opta pentru întoarcerea la Marx (Rubel, Althusser). Însă e crede că ele sunt echivalente în substanţă, că teoria comunistă e, azi, la 45 de ani după uciderea lui Guevara, monolitică, ţine de imbecilitate.
Marxismul şi troţkismul nu sunt juxtapozabile ca două filozofii, ci ca o teorie generală şi o strategie tributară.
Există şi denumiri care se refreă doar la regimuri (stalinismul, titoismul, ceauşismul, socialismele naţionaliste apusene interbelice, salazarismul).

Dar nesăbuitul Althusser filozofa prin decrete, prin edicte: decretând una sau alta, edictând, etc..

Pedanteria locvace, volubilă a lui Althusser, prinţul mincinoşilor, contaminat de hazul pamfletelor lui Lenin (care îl fascina prin vitalitate zăgăzuită, disciplinată, controlată, ca pe toţi degeneraţii); de la Lenin, Althusser preia gestul nerăbdător, tifla dată fizicienilor, într—o prelegere ludică, voioasă. Cu ce anume greşiseră fizicienii respectivi, înafară de a se fi învrednicit de stigmatizarea lor de către un revoluţionar furibund care îi probozea de zor, nu aflăm. În numele intempestivităţii revoluţionare, gestul de nerăbdare a fost făcut, iar Althusser îl asumă, într—un mod care duce în mai multe feluri cu gândul la Žižek. Care e abisul care separă teoriile criticiste ale fizicii (teorii ele însele distincte, neamalgamabile), de socialism, e o enigmă. Dar pe paladinul Althusser îl interesa gestul nerăbdător, emblematic.
Până la urmă, deconcertează paucitatea argumentaţiei.

Iar unele din fantasmagoriile lui chiar par replici date enunţurilor lui Blaga.

Nu atât fizionomia, cât alura Clarei Zetkin aminteşte de Dna. Pauker.
Referitor la rătăciri, cerem prea mult de la nişte oameni, Paisie sau alţii.

Câteva scrieri despre Althusser: Dna. Roudinesco, Judt salutat de francezi, culisele stalinismului, Bosteels.
Althusser despre Lacan.

Un site extraordinar, cu remarcabilul nume ‘Marx2Mao’. Oferă mai ales Althusser, Balibar, Colletti.

Despre familia Clarei Zetkin se poate citi cam orice: că tatăl ei era evreu, că tatăl ei era organist protestant, că mama ei era evreică—miza fiind ca ea să fie ‘scoasă evreică’.
Gershbain şi A. Rubin susţin că era evreică.

Placheta lui Nineham despre Lukács, ‘Capitalism şi conştiinţă de clasă’.

Neîncrederea, reticenţa celor de profesie, şi cu simţul realului, faţă de delirul religios; în alte privinţe, survine delirul colectivismului filozofic, revers al elitismului celui mai strict şi mărginit, ca interpretare delirantă şi selectivă, fantasmagorică.

Matricea umanizării se regăseşte şi înaintea capitalismului, în societăţile urbane—antice, medieval, etc., în orice lume urbană. (Probabil că diferă scara, anvergura.) Relaţiile care subliniază umanul, care augmentează umanul, nu sunt apanajul capitalismului, orice lume socială nerurală, neagrară şi nearhaică le are. Umanitatea incompletă atribuită de materialism societăţii agrare şi aceleia naturale e depăşită de relaţiile din universuri urbane.