Hjalmar Söderberg, 'Tinereţea lui Martin Birck'

Stilul desăvârşit, cum e acela al primei părţi, înseamnă precizie, logică, eleganţă sobră, limpezime.
Partea întâi înfăţişează un artist; următoarele două, doar un predicator al emancipării şi al concubinajului, al realizării vocaţiei sexuale.

Partea a doua evocă tinereţea (petreceri, supeuri, femei, operă, cvartete, club). E menţionat 'Niels Lyhne', 'carte pe care o citiseră amândoi (Birck şi Rissler) şi o îndrăgeau mai mult decât pe oricare alta'; deasemeni, 'cântecele norvegiene care erau la modă' în vremea adolescenţei protagonistului.
Unele lucruri sunt remarcabile: repetarea numelui lui Harriet Skotte, 'adierea brizei de seară'.
Critica socială, absolut juvenilă, se rezumă la dezideratul emancipării sexuale, cu aluzii la un păgânism pompos de felul aceluia ironizat de Avercenko.
Lumea copilăriei lui Martin Birck e densă uman, e policromă, aceea a tinereţii e rarefiată. Autoanalizei i-ar fi fost necesară dimensiunea retrospecţiei, perspectiva altei vârste. Autoanaliza e rareori atributul tinereţii, care nu se cunoaşte pe sine suficient pentru exigenţele artei.
Personajele ne sunt explicate, romanul devine reportaj (cam prolix), iar stilul are, uneori, mersul sentenţios, aforistic: 'Trebuie să aşezi anumite graniţe în jurul compătimirii pentru semenii tăi', 'oamenii mediocri simt nevoia să urască şi să iubească în colectiv'.
Există ceva ipocrit, ceva dezagreabil şi dezgustător în propovăduirea moralei fără obligaţii a concubinajului şi a semiclandestinităţii (cu convenabila concubină anonimă, nepretenţioasă, însă care 'îi împărtăşea adesea neliniştile ei'), şi în autocompătimirea vanitoasă., cu smiorcăiala mediocrităţii avantajoase. Există deja izul de imbecilitate care defineşte lumea ultimei jumătăţi de veac.

Partea a treia, gazetărie care să flateze tineretul emancipat, dezamăgeşte, prin încercarea de a defini o mediocritate reprezentativă. Nu cred că Martin Birck e un autoportret; unele trăsături sunt caricaturale, însă nu din modestia autorului, ci pentru a flata publicul, iar altele sunt expresia unei vanităţi neinteligente. Impresia nu e de sinceritate, ci de tezism cu succes scontat, şi de ipocrizie post-protestantă.

Am văzut, la TV, Committed, 1991, cu Jennifer O'Neill; ceva din Bowfinger, cu Heather Graham într-un rol secundar, de carieristă libertină; un episod din Racheta albă; Blood Games, 1990; ceva din The Boost, 1988, cu Woods şi Sean Young, o dramă naturalistă inteligentă, într-un stil succint, eliptic, necorupt de blazarea monolitică, obtuză şi apriorică, ajunsă la modă cândva în anii '90; Daylight, m-am gândit la succesele din anii '70 ale acestui gen, însă Daylight nu e la fel de bun, fiind, dealtminteri, un film antrenant, explicit religios; ceva din Bobby, cu Demi Moore în rolul Virginiei Fallon, un caleidoscop cu vedete, intrinsec lipsit de eficienţă dramatică; The Lucky Ones, cu Robbins; ceva din Cianura şi … picătura de ploaie, 1978, cu Rebengiuc, Darie, etc.; Loose Cannons, 1990, cu Hackman; ceva din Be Cool, cu Uma Thurman; Duplicity, cu Julia Roberts; P. Bruckner, despre îndoială, ură de sine, musulmani, ruşi, ins nici prea inteligent, nici prea sincer, iar diagnosticele civilizaţionale sunt false, sau drastic incomplete, pentru că orgoliul şi mulţumirea de sine au rolul lor în lumea actuală; Shadow of Doubt, cu Berenger, un rol ridicol al Melaniei Griffith; Daydream Nation, cu Andie MacDowell, protagonista afirmă că există o desăvârşire a efemerului; Insignificance, regizat de Roeg, cu Theresa Russell; ceva din La Tulipe noire, 1964, un vodevil republican; ceva din Întoarcerea lui Sabata.

Simmel admira morala lui Kant, fără a o propovădui; scriind despre Goethe, a arătat că binele uman suprem e o fiinţă în mers, nu o structură de enunţuri.

Estetismul înseamnă predilecţia inteligentă pentru frumuseţe, nu pentru artificialitate.

Am văzut, la TV, Northern Lights, 1978, regizat de Hanson, film căruia îi lipseşte sobrietatea absolut necesară unei drame ţărăneşti; Northern Lights e, de fapt, un portret, însă emoţia e retorică, iar dialogurile, artificiale. Senzaţia e de afectare şi de contrafacere. Partea etnografică (logodna, înormântarea, treieratul, sărbătoarea recoltei, ipoteca, grâul, executarea) e bună, ca şi rolul logodnicei. Naraţiunea rămâne embrionară, iar întregul e eterogen (etnografie, idilă rurală, politică, din care J. Hanson ar fi trebuit să sintetizeze o reprezentare complexă, însă care par disparate, şi nu din cauza verismului, a principiului verist). Nu e simpla secţiune prin existenţa socială.

Gracq avea câţiva autori-breloc: André Breton, Verne, Poe, Lovecraft, Chateaubriand, şi un gen-breloc: policierurile.

În duminica Preasfintei Treimi, la Missă, Deuteronomul 4, 'să meditezi aceasta în inima ta', cu ideea adeveririi, a prezenţei în lume, pneumatologia de la Romani, 'non enim accepistis spiritum servitutis iterum in timore sed accepistis …' (8.15).

Joi, Trupul şi Sângele Domnului.

Sb. seara, la Missă, relicvele Sf. Anton.

Joi dim., Recviem. Pericopa cărturarului celui bun.

Duminică, la Missă, câteva versete emoţionante din 2 Corinteni 4: 'omul lăuntric se reînnoieşte zi de zi' (4.16), 'tamen is qui intus est renovatur de die in diem', slava veşnică, 'supra modum in sublimitatem aeternum gloriae pondus operatur nobis'. La predică, despre batjocură, invidie, dispreţ, învinuiri; un citat din Tolstoi, şi unul din Hugo (oameni, plante, cultivatori răi).

Marţi seara, la Missă.

Mi., ziua Sf. Anton.