Extraordinarul literaturii lui Brumaru îl reprezintă faptul că virtuozitatea lui era una nemaiîntâlnită, că ceea ce era «numai virtuozitate» (?) era simultan «cu adevărat virtuozitate», virtuozitate veritabilă, absolută, că virtuozitatea aceasta formală e, de fapt, excepţională, un har, ceva acordat foarte puţinor.

Am simţit tradiţia literară românească nu ca pe un lux sau un ornament, ceva facultativ sau superflu, ci drept ceva absolut necesar, şi ca o alternativă inefabilă la prezent, inclusiv la falsa afirmare de azi a tradiţiei, la afirmarea ei muzeală, neconvinsă şi formală (retorica festivistă, etc.); în vremea lui Călinescu, «tradiţionaliştii» erau alţii, şi pe atunci existau şi alte posibilităţi.
Pentru fiecare, tradiţia înseamnă mai ales metabolizabilul ei, în principal acest metabolizabil.

N. Iorga şi literaturile europene moderne

'Istoria literaturilor romanice …', lucrare vastă, personală şi ambiţioasă, cu pagini foarte bune atunci când criticul cunoştea şi încuviinţa, e una din capodoperele lui Nicolae Iorga. Importanţa operelor e gândită în perspectiva secolelor de evoluţie socială.
Lucrarea e vastă, fără să fie monumentală; natura ei e didactică în privinţa stilului şi a formei literare, de curs aşa cum îl înţelegea N. Iorga, de prelegere universitară, şi estetică, inclusiv ca oportună lecţie de gust. N. Iorga avea sentimentul literaturii ca puţini alţii, iar dacă expresia acestuia e ocazională, relieful e cu atât mai impresionant.
Lectura pe care o face N. Iorga e integral estetică, fără a propune 'împrumutul' axiologic, evaluarea informată prin racordări retrospective la axiologia, la criteriile estetice ale epocilor.
Această amplă enciclopedie critică şi raţionată a culturii europene, mai ales a celei romanice, e neexhaustivă (ceea ce e de înţeles, dat fiind că geniul e poate axa principală a prezentării: geniul, reprezentativitatea …, poate şi din convingerea că minţii i se cuvine ce e mai bun), câteodată dezamăgitor de schematică (probabil din insuficienţa elaborării literare), însă, adesea, expresia unei gândiri originale şi nuanţate; de fapt, discuţiile estetice sunt mai importante decât reprezentarea sau definirea succesivelor epoci (uneori prin concluzii simpliste).

Volumul al treilea e consacrat epocii moderne.
Impresia e că N. Iorga cunoaşte numai operele pe care le şi analizează, asupra cărora şi zăboveşte; pe cele pe care nu le analizează nici nu le cunoaşte, fiindcă nu pronunţă evaluări succinte juste.

Pentru N. Iorga, secolul XVII european înseamnă Góngora, Quevedo, câţiva poeţi francezi de la începutul veacului, puţin Corneille (inclusiv 'Psyché'), apoi La Fontaine, Molière, Pascal, Boileau, Racine şi trei prozatori francezi.
N. Iorga nu admira cu adevărat piesele lui Molière, cărora nu le găseşte decât merite secundare, şi e mai mult stimă. Admiraţia lui N. Iorga pentru teatrul lui Molière e neconvinsă, şi orientată către ivirea ideilor politice şi sociale noi; paginile pe care i le dedică sunt unele de sociocritică aşa cum era înţeleasă pe atunci.
N. Iorga crede că apogeul teatrului lui Racine e dat de întâietatea acordată iubirii, de trecerea iubirii în avanscenă, însă o subsumează pe aceasta înţelegerii greceşti antice, o explică prin ideea antică.

N. Iorga nu era un antimodern, pentru că simţea demnitatea evoluţiei societăţilor europene occidentale în secolul XIX. Dealtminteri, despre secolul XIX scrie cel mai bine, cel mai în cunoştinţă de cauză; remarcile despre evoluţia ideilor politice în Franţa secolului XIX sunt relevante şi pentru propria lui gândire, chiar în ceea ce avea aceasta mai general.

Pentru N. Iorga, artă înseamnă în principal versurile, a căror relevanţă o caută şi în dramaturgie. Întotdeauna, în primul rând versurile, acestea definesc nivelul artei oricărei epoci.
În convingerea aceasta nu e nimic programatic, ci e foarte spontană, naturală.
Nici nu era prea convins de demnitatea estetică a romanului, la care apreciază mai ales ceea ce oferise, în altă formă, literatura în versuri a secolului XVII. Evoluţia romanului, inclusiv ca sentiment al prerogativelor estetice ale acestuia, e înţeleasă din perspectiva naturalismului zolist.

Zola era ca Balzac, mai puţin arta genială, mai puţin geniul. Însă N. Iorga credea nu că Zola era ca Balzac, ci că Balzac era ca Zola («mediul», conştientizarea socialului). E adevărat că îi recunoaşte lui Balzac arta personajului, tipologia.

Lui N. Iorga îi plăceau, în modul cel mai sincer, cel mai spontan, geniile: Molière (pe care se simte c€ă şi-ar dori să-l poată admira şi mai mult decât o poate efectiv …), Racine, Byron, Carducci, şi avea sentimentul veşniciei, al atemporalităţii câtorva opere, al tinereţii lor; lui Călinescu îi plăceau şi talentele mai obişnuite, autorii de literatură obişnuită. Iorga nu cunoştea sentimentalitatea înduioşării călinesciene, deşi cu certitudine nu i-ar fi stricat.

N. Iorga îi reproşează lui Byron, care în mod evident îl atrăgea şi îl fermeca, faptul că nu-şi exhibă sufletul, că nu e cu adevărat confesiv, că e nesincer [1]; e un mod indirect de a observa natura neoclasică a artei lui Byron, aşadar cu convenţionalitatea asumată, conştientă, aleasă, ca şi individualitatea psihologiei lui Byron.
` Neoclasicul Byron e el însuşi în şi prin dexteritatea epicii, prin 'icoanele orientale', prin tot ceea ce i-a izbutit.


NOTE:

[1] Aprecierea aceasta depinde de o ipoteză: aceea că sufletul uman nu doar «trebuie», ci şi e fundamental la fel.

Dacă simpatia mea se îndreaptă către antiunionismul lui Asachi (socrul lui Quinet!) şi C. Negruzzi, soluţia principatelor unite, a unei federaţii, ar fi fost cea progresistă, şi mult mai inteligentă.

N. Iorga şi demnitatea literaturii în versuri

N. Iorga era convins de întâietatea versurilor ca formă literară, avea convingerea că operele în versuri, opere epice, lirice, dramatice, înseamnă literatura însăşi, în ceea ce are şi poate avea ea mai înalt, mai demn, mai vrednic, mai uman, mai îmbucurător, că principalul literaturii e scris în versuri. În acelaşi timp, această convingere îi era atât de firească lui N. Iorga, şi era atât de sobră, încât are ceva excepţional.

Noul ca evoluţie înseamnă cultivarea a ceva ce există deja, nu ca fapt, ci ca fiinţă,