Genericul şi distinctul

Genericul şi distinctul




Şicul intelectual (Horguelin, Lovinescu, atâţia filozofi) e la fel ca amuzamentul (ceea ce Paleologu, referindu—se la cuplu, numea ‘petrecerea’ existenţei) şi ca plãcerea—nu e ceva vizat în sine, ci un rezultat firesc—cu alte cuvinte, sunt trãiri care însoţesc comportamente cu un alt scop determinat, conduite distincte, sunt trãiri pozitive care însoţesc anumite acte cu altã vizã; altfel, e numai pozã, afectare, mascã, aparenţã.
Faci una—şi ai aceastã trãire satisfãcãtoare. E vorba despre trãiri care însoţesc firesc activitãţi funcţionale; sigur, însã, cã aici mã refer numai la trãsãtura generalã, nespecificã, a amuzamentului, plãcerii, etc., care, ca şi bucuria, pot—şi trebuie—cultivate şi în activitãţi speciale, desluşite, adicã nu trebuie admise numai şicul, amuzamentul şi plãcerea ‘de însoţire’—ceea ce ar fi la un pas de puritanism—existã şi satisfacţii altele decât acelea derivate, profesionale, misionare, etc.. Existã o bunã dispoziţie genericã, însã şi momente pentru detentã. Singurele bucurii ale unui om nu e bine sã fie numai acelea care însoţesc alte activitãţi. Amuzamentul ca atare e important.
Dar sã revenim la gândul de la început—şicul intelectual veritabil nu e acela cãutat, ci acela firesc, şi e mai uşor sã—l remarci la cineva, decât sã—l defineşti, pânã la urmã ţine şi de inefabilul persoanei, nu e o trãsãturã detaşabilã, ci caracterizeazã persoana în singularitatea ei, e farmecul şi eleganţa cu care aceasta se ocupã de lucrurile spiritului, de obiectele culturale—farmecul, precizia şi autoritatea cu care le discutã, le apreciazã şi le ierarhizeazã, subtilitatea şi competenţa aparte a analizei, plus dezinvoltura, naturaleţea superioarã, mişcarea dezinvoltã a minţii, calitãţi intuibile şi care lasã impresia de nobleţe, de iscusinţã exersatã—ceva care încântã, îmbie şi distinge, farmecul plenar şi neîngrãdit—ceea ce e nu numai cuvenit, ci şi excitant şi înviorãtor, de un interes care însufleţeşte, de o vioiciune superioarã; e ceva ce, sã zicem, Aron, sau comparatiştii, nu aveau—existã la Simmel, nu şi la neokantienii care l—au precedat, le gãsim la filozofii gustaţi de Ep. Sigrist—etc..

Care sunt tipurile masculine care le displac femeilor? Aceste tipuri ilustreazã câteva defecte—o neînţelegere fundamentalã a femininului, o dispreţuire hainã a feminului. Un caz e tradiţionala misoginie monasticã; însã cauzele ei sunt adesea temperamentale.
Existã, bineînţeles, preoţi care nu le plac femeilor; zilele acestea m—am gândit la doi dintre ei—ambii, exponenţi ai teologiei jurasice (Pãr. I. Romanidis şi ucenicul sãu, Mitr. Hierotheos Vlachos). Ştiu câteva fotografii ale Pãr. I. Romanidis—un om pricãjit, jigãrit—o impresie de jigãrealã. Pãr. Romanidis avea o figurã dezagreabilã, de bãrbat care e meschin cu femeile; şi genul de bãrbat pe care femeile nu îl plac. Nici Mitr. Vlachos nu le place femeilor—în alt fel—din cauza impresiei de dispreţ misogin, de orgoliu—o ilustrare ambulantã a clasicei misoginii monastice.
Unii preoţi fac o impresie plãcutã prin eleganţa lor (de ex., actualul Patriarh al Constantinopolului—manşetele lui scânteiazã de sub odãjdii, Papa Benedict, Schmemann; Kűng era aşa, probabil cã şi v. Balthasar).

Eleganţã literarã

Eleganţã literarã






Prin ‘eleganţã’ înţelegem mai mult decât spune cuvântul.
Aş începe cu un pic de criticã a noţiunii curente de eleganţã; eleganţa nu e echivalentã nici cu frumuseţea—decât care e altceva, nici cu stilul, faţã de care e numai un caz particular; cu alte cuvinte, ea e, într—un fel, mai puţin decât stilul—o laturã sau o valenţã a stilului. Eleganţa e o constatare, un fapt; culegerea de scrieri filozofice ale lui Leopardi e o carte elegantã. În literatura postbelicã neconvenţionalã existã un fel de biruinţã a eleganţei. Existã mai multe feluri de eleganţã (literarã); şi ea nu e numaidecât sinonimã cu stilul. Unele blocaje ale înţelegerii provin din ‘prejudecata monistã’, din aceea cã nu concepem diversitatea, multiplicitatea, varietatea, pluralitatea.
Eleganţa nici nu presupune frumuseţea, adicã poate exista şi înafara ei; un sinonim ar fi ‘distincţie’.
O altã disjungere: o carte elegantã e altceva decât o carte în care exprimarea e elegantã. Existã cãrţi elegant scrise, fãrã a fi elegante ele însele, sau convingãtoare ca eleganţã.
Şi acrivia, şi lejeritatea pot fi luate fãrã reversurile lor, fãrã dezavantajele lor.

Poate fi eleganţa unei cãrţi inspiratã de aceea a unei femei?