Vizând formalul şi aprioricul, imuabilul, prin tipologii de inspiraţie weberiană, Lukács rămâne în cadrul universalului filozofiei germane clasice, al abstracţiunii, gândirea sa nu depăşeşte datul înţelegerii burgheze a realului şi a lumii, deşi o denunţă cu vehemenţă. Tipologiile wewberiene sunt abstracţiuni, istorie kantiană, aşa cum Lukács probabil că o ştia.
Weber e expresia cea mai înaltă a unei ştiinţe sociale kantiene, realul preopinent, iar înaintea tipologiilor sale, Lukács capitulează (cum avea să o facă şi Marcuse). La Weber, marxiştii nu se confruntă cu kantismul derizoriu al epigonilor, ci cu realizarea ştiinţifică supremă; iar acesteia nu mai ştiu să îi vină de hac.
Lukács bagateliza cu abilitate kantismul surogat. E o tactică. Dar în faţa formalismului cu adevărat ştiinţific, într—adevăr raţional, nu poate decât să şi—l însuşească.
Aprioricul, abstractul sunt datul fundamental al filozofiei germane clasice, ‘garantarea’, tipologiile pure, etc.; iar ispita e prea mare, ca marxiştii să nu îi cedeze. E, mai departe, tiparul idealismului nemţesc.
Există o ordine raţională a intelectualităţii; nu e întâmplător că marxiştii austrieci pot fi biruiţi, dar kantismul lui Weber, nu.
Weber înseamnă triumful ştiinţei sociale kantiene, burgheze.
E irelevant că—l învingi pe Bernstein, relevant e că îl accepţi pe Weber.
Teoreticienii comunişti au obţinut victorii uşoare, dar nu şi victoria care contează.

Sunt curios dacă nici cele cinci decenii de bolşevism european (plus alternativele asiatice, etc.), ce au urmat publicării scrierilor lui politice de tinereţe, nu l—au convins pe Lukács de necesitatea şi oportunitatea revizuirilor; tinereţea lui a coincis cu aceea a regimurilor comuniste, a bolşevismului sovietic.