Raţionalismul ştiinţific veritabil şi direcţia fizicalistă

Cuprinsul veritabil al fiziologiei sunt nu mecanismele moleculare, ci acţiunile biologice, o dinamică biologică. Infrastructura moleculară a tins, în fizicalismul prevalent al biologiei postbelice, să se substituie logicii acţiunilor biologice: e o deplasare de accent, o predilecţie pentru explicaţia fizicalistă. Biologia moleculară ar trebui să fie o ştiinţă auxiliară, la fel ca biochimia; de fapt, nu s-a mai înţeles miza fiziologiei, caracterul ei, scopul ei, natura discursului ei, ceea ce o individualiza, întrucât posibilităţile de carieră au ajuns să le revină studiilor moleculare, iar sinteza, ansamblul au fost abandonate. Se zăboveşte prea mult asupra structurilor moleculare, în defavoarea înţelegerii dinamicii biologice observabile, empirice. Cercetarea postbelică a dizolvat fiziologia. Probabil că motivul l-a constituit ambiţia, îndreptarea către câmpurile de cercetare avantajoase pentru carieră, însă aşa cum medicul nu va trata molecule, nici biologul nu trebuie să studieze molecule. Prejudecata fizicalistă postbelică a scâlciat biologia. Ţinta gândirii biologice e ansamblul fiziologic, organismul, în termenii observaţiei curente. Imputabilă e nu … existenţa cercetărilor moleculare, ci exagerarea rolului acestora în cuprinsul biologiei gândite, raţionale. Ar fi trebuit ca unitatea noetică a biologiei să rămână organismul, fiinţa, nu … molecula. Biologia postbelică nu a integrat armonios studiile moleculare, ci a fost devorată de acestea, înlocuită. Unde se poate observa aceasta? Chiar în discursul biologiei, în natura expunerii, nu doar didactice. Ca atare, însuşi discursul fiziologiei a fost atomizat.
Fiziologia, ca ştiinţă a organismului viu, a fost neglijată. Eforturile s-au îndreptat exclusiv către descoperirile la nivel molecular, al microscopiei electronice. Fiziologia ar fi trebuit să beneficieze de acestea, nu să fie devorată de ele. Fiziologia nu trebuia redusă la o însăilare anostă de date moleculare. Fiziologia veritabilă nu trebuia redusă la simpla explicaţie fizicalistă. Adevărul molecular, absolutizat, poate fi un miraj. Prin aceasta, biologia a devenit o ştiinţă integral mecanicistă.
Fiziologia trebuie nu numai să explice, ci şi să educe. Fiziologia ar trebui să educe mintea în direcţia raţionamentului biologic, a înţelegerii dinamicii biologice, având ca obiect organismul, întregul. Mirajul fizicalismului a dus la neglijarea sintezei, a gândirii. Nu a fost adâncită logica funcţionării organismului, a funcţiilor biologice, ci a fost descompusă, dezagregată, atomizată. Sub impactul fizicalismului prevalent, fiziologia nu a mai ştiut să se regăsească. Prin urmare, fiziologia postbelică e una fără identitate noetică. Raţionalismul a fost în mod greşit identificat cu fizicalismul. Dar fizicalismul nici nu epuizează, nici nu încununează veritabilul raţionalism ştiinţific. Monopolul fizicalismului dă raţionamentului o adâncime iluzorie, de fapt simplistă. Ceea ce a început prin a fi o direcţie de studiu, prin fiziologia revoluţionară a sec. XIX, a devenit un principiu de penurie a logicii. Discursul biologiei a fost astfel dezagregat; ceea ce îi lipseşte e sinteza logică, gândirea vie, pentru că juxtapunerea de informaţii, însăilarea, nu e o sinteză, iar sârguinţa exclusiv în direcţia studiului de microscopie electronică a dus la o gândire oţioasă, placidă, apatică. Fiziologia de azi e expresia unei gândiri oţioase, rudimentare.

Mai nou, biologia a fost gândită ca fizica organismelor, fizicalismul deplorat de unii nemţi, analiza fizico—chimică a organicului.
E o formă de mecanicism, o ipostază a materialismului mecanicist.

Biologia organismelor, şi protestul împotriva mecanicismului inaugurat de anatomia microscopică şi submicroscopică (trecerea la anatomia ţesuturilor, apoi la morfologia celulei). Dar organismele înţelese nu ca ansambluri citologice, ci ca agenţi dinamici unitari, aşadar, nu o sinteză de la celălalt capăt al biologiei moleculare (după străbaterea, parcurgerea ei), ci pornind de la observarea viului.

Mrejele microscopicului.
Mecanicismul virchowian—abia retuşat, dres.

Termenul de ‘perete abdominal posterior’ este folosit într—o împărţire topografică a abdomenului; se vorbeşte despre hernii ale peretelui abdominal posterior, etc..

Vertebratele reprezintă 3% din cele mai mult de un mil. de specii de animale. Citesc diverse răspunsuri la întrebarea referitoare la caracteristicile comune tuturor vertebratelor—toate vertebratele au în comun următoarele: celulele crestei neurale, creier relativ bine dezvoltat, ochi complecşi pereche—sistem circulator cu cord, gură musculară, faringe—pancreas şi ficat—celomul.

Mathias Prokop spune, la pag. 607 a tratatului, doua lucruri: ca spatiul Morison denumeste spatiul subhepatic (cele doua sunt sinonime)—si ca exista spatiu subhepatic stang (ilustrat in 16.12), asa cum rezulta si din observatia ca frecventa abceselor subhepatice e mai mare pe dreapta—asadar, exista abcese subhepatice stangi.
E adevarat ca definitia spatiului Morison (care e mai degraba un reces, un repliu) spune ca acesta e delimitat anterior de ficat, si posterior de rinichi si de suprarenala; dreneaza lichid din bursa omentala, exista numai pe partea dreapta.
Se mai numeste reces hepatorenal, si poarta numele chirurgului Morison, care a mai botezat o incizie si un forceps.

Despre anatomia corpului ciliar

Corpus ciliare se afla inapoia irisului si e alcatuit din muschiul si procesele ciliare—stratul intern al epiteliului ciliar e transparent, inveleste umoarea vitroasa, si continua tesutul neural al retinei, iar la nivelul irisului se pigmenteaza.
Epiteliul ciliar, in strat dublu, se afla in continuitate cu retina.
Fibrele zonulare, care suspenda retina, sunt atasate de corpul ciliar.
Vascularizatia corpului ciliar e comuna cu a irisului.
Prezbitismul corespunde diminuarii elasticitatii corpului ciliar.

Despre trup

Despre trup





Trupul, spune Tresmontant, este suflet plus materie. Sufletul nu preexistã trupului. Sufletul uman nu existã înaintea trupului. E creat în actul de a informa materia. El nu coboarã în materie, ci e unit cu aceasta din chiar momentul iniţial al creãrii lui. Sufletul începe sã existe informând deja materia. În acest sens, numeau evreii antici omul, ‘trup’. Trupul nu desemneazã altceva decât sufletul, ci materia animatã, lutul viu.
De ce uneşte Dumnezeu sufletul cu argila numai pentru o vreme? Omul ca trup are, fãrã îndoialã, o şansã, aceea de a se desãvârşi. Sufletul se desãvârşeşte, adicã se poate desãvârşi, unit cu materia. Condiţia de trup e una pedagogicã, are funcţia de a face posibilã desãvârşirea. Sufletul se desãvârşeşte în interacţiunea lui cu lumea fizicã; e instruit, educat astfel. Trupul e sufletul unit cu materia; materia despãrţitã de sufletul care a animat—o se numeşte cadavru.
Trupul nu existã ca entitate distinctã de suflet; numai materia existã ca ceva distinct de suflet. Cadavrul e aceastã materie separatã de sufletul care a animat—o.
Ca existenţã realã, sufletul e de ordinul raţiunii, al informaţiei, al ‘codului genetic’; de aceea, întrebarea cartezianã despre ‘locul de unire’ al celor douã (suflet şi materie), sau despre pârghiile sufletului, e greşitã. Sufletul nu e o materie eteratã, ci gând, raţiune; de aceea, nu existã niciun ‘loc’ aparte, distinct, unde el s—ar uni cu materia pentru a o modela. Soluţiile cartezianismului ţin tot de materialism, înţeleg sufletul ca pe o materie mai rarefiatã, mai ‘gazoasã’, însã aptã, fireşte, sã aibã o interfaţã cu materia. Or, tocmai aceasta e o eroare. Existenţa sufletului e de ordinul ideii, al raţiunii. El e întipãrit în materie ca logicã, cod genetic. El nu interacţioneazã cu materia ca o materie cu altã materie, aşa cum credea sau postula Descartes; Spinoza a bãnuit, probabil, gravitatea acestei erori, însã soluţia lui e deasemeni falsã, cãci aduce încheierea cã sufletul nu are o existenţã distinctã de materie, ci e o altã laturã a unei aceleiaşi entitãţi unice.
Codul genetic nu e sufletul; nu e nici ‘creierul’ materiei animate, ci e aspectul definitoriu sau indiciul naturii de materie informatã, de lut viu, a trupului. Sufletul nu poate sã fie desemnat, în trup, ca materie, ca o ‘altã materie’, în interacţie cu aceea genericã. Sufletul e ideea coordonatoare, raţiunea ansamblului, aspect logic ireductibil.
Spinoza vãzuse cã nu poate sã existe o interfaţã a sufletului cu materia, ca aceea cãutatã zadarnic de Descartes; de aici, însã, a trecut la ideea cã sufletul e aceeaşi realitate cu materia. Nu a întrevãzut posibilitatea unui alt ordin de existenţã—aceea logicã sau raţionalã. Filozofii marxişti taxau informaţia drept o laturã autonomã a realitãţii, ceva distinct de materie.
Sufletul nu animã trupul; el animã materia. Trupul e aceastã materie însufleţitã. Tocmai de aceea trupul e ininteligibil ca materie, nu poate fi tratat ştinţific ca materie, ca maşinãrie. Existã ceva repugnant în încercarea de a privi trupul, organismul ca materie—ceea ce el nu e. Cadavrul e materie; trupul e materie plus suflet. Trupul, biologia nu pot fi înţelese ca materie şi ca ştiinţã a materiei. Se pot descrie legitãţi—ca şi în psihologie; nu se pot formula explicaţii de felul acelora vehiculate de ştiinţele materiei inerte, neînsufleţite. Trupul e altceva decât aceasta—scapã explicaţiei materialiste. Fapt e cã biologia studiazã organismul, trupul, e o ştiinţã a vieţii, adicã a materiei însufleţite, nu a materiei pur şi simplu. De aici, caracterul dezamãgitor şi nesatisfãcãtor al tratãrii organismului ca materie descriptibilã ca materia. Abordarea materialistã în biologie repugnã, displace, dezgustã, îngrãdeşte.
Trupul e omul. Organismul e omul. E sufletul vãzut în actul lui de a anima materia. Gând care ar trebui sã ţinã finitismul fizicist la distanţã. Ştiinţele viului, ale vieţii, nu sunt ştiinţe ale materiei, ci ale actului sufletului de a anima materia. O biologie materialistã e o biologie boantã, o biologie eşuatã. S—a pornit de la o înţelegere falsã a ceea ce e trupul. Trupul nu e instrumentul sufletului. Materia e instrumentul sufletului. Trupul sau organismul sunt deja lut viu, materie animatã.