'Qui coepit in vobis opus bonum …', ὁ ἐναρξάμενος ἐν ὑμῖν ἔργον ἀγαθὸν, 'acela care a început în voi lucrul cel bun …' (Filipeni 1.6). Versetul răspunde la întrebarea: cum acţionează Dumnezeu?
Bunătatea e unirea graduală cu Dumnezeu.
Lucrarea bună, care presupune relaţionalul, a oamenilor e începută şi desăvârşită de Dumnezeu.
'Ut probetis potiora …', 'ca să puteţi alege cele ce sunt mai de folos …', εἰς τὸ δοκιμάζειν ὑμᾶς τὰ διαφέροντα (Filipeni 1.10), δοκιμάζειν înseamnă a deosebi, a testa; τὰ διαφέροντα le denumeşte pe cele esenţiale.

'Hostiam et oblationem noluisti corpus autem aptasti mihi', Θυσίαν καὶ προσφορὰν οὐκ ἠθέλησας Σῶμα δὲ κατηρτίσω μοι, '… 'mi-ai întocmit un trup' (Evrei 10.5).

'Dumnezeu în trecut a vorbit […] în multe chipuri', 'multis modis', πολυτρόπως (Evrei 1.1). Sintaxa originalului e minunată: Πολυμερῶς καὶ πολυτρόπως πάλαι ὁ Θεὸς λαλήσας ….
Cristologia de la Evrei 1 e aceea arhaică: 'tanto melior angelis effectus', τοσούτῳ κρείττων γενόμενος τῶν ἀγγέλων. E o cristologie evolutivă.
Aşadar, diversitatea modurilor Revelaţiei, şi cristologia arhaică.

'A fost un om …'

În prologul ioaneic, reflecţiei cosmogonice îi e integrată proorocia Sf. Ioan Botezătorul. Chiar forma e aceea a mitului: 'fuit homo', Ἐγένετο ἄνθρωπος, 'a fost un om …', nivelul e tot cel al dinamicii sacre, nu al atemporalităţii, ci al timpului hieratic. Termenii prologului ('toate lucrurile', πάντα, viaţă, lumină) sunt foarte simpli, cotidieni, obişnuiţi, nepretenţioşi; niciun jargon ezoteric. Tocmai pentru că Evanghelistul îi acordă o importanţă excepţională Sf. Ioan Botezătorul, mărturia acestuia referitoare la Iisus ('hic erat quem dixi vobis …') e atât de verosimilă. Nu e escamotarea unei rivalităţi, ci continuitatea desăvârşită.

'Et occisus tertia die resurget', καὶ ἀποκτανθεὶς μετὰ τρεῖς ἡμέρας ἀναστήσεται, 'la trei zile dupā moartea lui va învia' (Marcu 9.31). Învierea este o învăţătură metafizică; când a complet absent, învie. Când e absolut mort, învie, o situaţie de dialectică biblică, o învăţătură nu despre secularism, ci despre creştinismul fără religie (sau religia fără formalism, fără artificialitate, fără retorism şi declamaţie).
E prezent acolo unde lipseşte. Există acolo unde e absent.

Gândul care îmbărbătează, care înseninează, care dă curaj, care înviorează e gândul la o fiinţă, la o persoană, nu la o idee; acesta e unul din sensurile versetelor 14-16 de la Ioan 20: '… s-a întors şi l-a văzut pe Iisus …', ἐστράφη εἰς τὰ ὀπίσω καὶ θεωρεῖ τὸν Ἰησοῦν ἑστῶτα, '… conversa est retrorsum et videt Iesum stantem …'.
λέγει αὐτῇ Ἰησοῦς Μαριάμ. Versetul 16 grecesc are, din nou, verbul 'răsucirii', στραφεῖσα ἐκείνη, 'întorcându-se', 'recunoscându-l', 'conversa illa'.

Biblia e un ansamblu, drept care nu poate să fie redusă nici doar la Pentateuh (Legea, Torah), Prooroci şi Psalmi, nici doar la Evanghelii (exclusivism care ar transforma creştinismul într-o sectă); predilecţia însăşi e mai mult un fapt spiritual inefabil, un har. Biblia cuprinde şi operele istorice (incluse de Tanakh în profeţie, ansamblu aparte în Septuaginta), scrierile, deuterocanonicele, epistolele catolice. Acestea sunt scripturi sfinte, cu drepturi depline.

Reflectând la semnificaţia a trei versete din ‘Scrisoarea întâi a Sf. Ioan’ (5.6-8), mă gândesc că sângele înseamnă atât viaţa creată, cât şi sacerdoţiul, Euharistia (cu reminiscenţa momentului de la Ioan 19.34, ‘unul din ostaşi …’, sed unus militum lancea latus eius aperuit), iubirea: οὐκ ἐν τῷ ὕδατι μόνον ἀλλ’ ἐν τῷ ὕδατι καὶ ἐν τῷ αἵματι, ‘nu numai prin apă, ci prin apă şi sânge’; sunt versete sacredotale, probabil polemice, pentru că accentuează importanţa sacredoţiului, deasemeni a iubirii altruiste şi a vieţii . Poate că Sf. Ioan încerca să corecteze o unilateralizare a profetismului în Biserica primară, sau o revendicare exclusiv de la profetism, şi reamintea importanţa sacerdoţiului.

hoc nunc os ex ossibus meis et caro de carne mea haec vocabitur virago quoniam de viro sumpta est (‘aceasta iată e os din oasele mele şi trup din trupul meu; se va numi femeie …’, Geneza 2.23).
erant autem uterque nudi […] et non erubescebant, ‘şi nu se ruşinau’.
Când te îndrăgosteşti de cineva, Dumnezeu îţi declară: te iubesc, jertfeşte, adică inima sus, curaj, fericire. Dumnezeu îi declară omului un singur lucru: veni foras (vino afară!, Ioan 11.43), solvite eum et sinite abire (dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă’, Ioan 11.44), sed vado ut a somno exsuscitem eum (mă duc să-l trezesc, Ioan 11.11), ascultă-mă. Fii fericit, fii bun, cunoaşte ce înseamnă să cinsteşti, cinsteşte ceea ce e vrednic.
În versetul 24 de la Geneză 2 e enunţată legea complementarităţii, et erunt duo in carne una.
de fructu vero ligni quod est in medio paradisi praecepit nobis Deus ne comederemus et ne tangeremus illud. ‘Numai din rodul pomului celui din mijlocul Raiului …’ (Geneza 3.3). În suflet există pulsiunea de a iubi binele, şi de a nimici răul. Sunt cele două impulsuri din teoria freudistă, erosul şi distructivitatea, doar că distructivitatea aceasta e orientată moral, ar trebui să slujească purificării, să modeleze fiinţa. Abia ca ură de sine, ea se exprimă ca latrie sau ca mizerie.
Există modalităţi de a te închina binelui cu sinceritate; nici binelui, cu ipocrizie, nici răului, cu sinceritate. A doua variantă e o ticăloşie, a treia ar fi o naivitate.
Care e semnificaţia ‘pomului cunoştinţei binelui şi răului’ (Geneza 2.9, 2.17), lignum scientiae boni et mali? Înseamnă erosul şi opusul său, structura binară, o complementaritate, însă nu aşa cum a răstălmăcit-o freudismul, care imită o etologie mecanicistă. Ce înseamnă interdicţia de ligno autem scientiae boni et mali ne comedas in quocumque? Cunoaşte-te pe tine însuţi, vezi lumea aşa cum e, acesta e darul cel mai preţios. Nu răstălmăci. Să nu te crezi sfânt, să nu te crezi condamnat. Nu trişa, nu inversa, nu adora mintea, nu adora lumea.
Lasă neatins acest pom, virgin, nu îl perverti, nu îl devora, ai înţelegere, păstrează-ţi discernământul. E pentru tine, nu îl scâlcia. Nu îţi îngrădi mintea, nu o aservi, nu o instrumentaliza.
Gândirea magică e falsă pentru că recurge la analogii, amalgamează. Gândirea metafizică vizează esenţialul şi individualul.

Jeremy Taylor, episcop, ‘Shakespeare al teologilor’, comemorat liturgic de anglicani, unul din autorii spirituali majori ai Occidentului, scria că meditaţia este limba sufletului şi limbajul spiritului nostru.
‘Partea principală a rugăciunii noastre e întregul îndatoririi noastre; şi aşa cum trebuie să îi cerem lui Dumnezeu orice avem nevoie, aşa trebuie să veghem şi să lucrăm pentru tot ceea ce cerem.’
‘Milostivirea este ca şi curcubeul, pe care Dumnezeu l-a aşezat în nori; niciodată nu străluceşte după ce se înnoptează. Dacă refuzăm milostivirea aici, vom avea parte de dreptate în veşnicie.’
‘O soţie bună e cel de pe urmă şi cel mai bun dar al Cerului către bărbat, nestemata lui cu multe calităţi, sipetul [1] lui de giuvaieruri; vocea ei e muzică suavă, surâsurile ei sunt ziua lui cea mai strălucitoare, sărutul ei păzeşte nevinovăţia lui, braţele ei sunt hotarul siguranţei lui.’
‘Să nu te înşeli. Acele plăceri care răvăşesc calmul şi liniştea vieţii tale nu sunt plăceri.’
‘Acest har (curăţia intenţiei) e atât de ales, încât sfinţeşte faptele cele mai obişnuite ale vieţii noastre, şi cu toate acestea atât de necesar, încât fără el cele mai bune fapte ale cinstirii noastre sunt nedesăvârşite şi greşite.’
‘Oricine care e un ipocrit în religia lui îşi bate joc de Dumnezeu, înfăţişându-i exteriorul, şi păstrând interiorul pentru duşmanul său.’ (Duşman care e atât al lui Dumnezeu, cât şi al ipocritului, de aceea ipocritul e sclav.)
‘Cele mai mari rele sunt de la noi înşine; şi tot de la noi înşine trebuie să aşteptăm binele cel mai mare.’
‘Dacă ai un ghem de spini în ceea ce ţi-a revenit din viaţă, nu e nevoie să te şi aşezi pe el.’
‘Toate visele reflectă ingeniozitate şi dibăcie înnăscute pentru a te confrunta cu, şi a rezolva problemele vieţii.’
‘Prietenia e cea mai puternică legătură din lume.’
‘E imposibil să îi faci pe oameni să îşi priceapă ignoranţa, pentru că trebuie cunoaştere ca să o sesizezi; şi, ca atare, cel care o poate sesiza nu o are [ignoranţa]’ [2].
‘Nimeni nu poate să ne stânjenească rugăciunile particulare către Dumnezeu; fiecare om poate clădi o capelă în pieptul său, el însuşi preotul, inima lui jertfa, şi pământul pe care păşeşte, altarul.‘ (Acesta e unul din principiile luminoase ale protestantismului. Ca atare, viaţa, viaţa cotidiană nu trebuie să devină o blasfemie, o secvenţă de blasfemii sau de concesii. Apoftegma aceasta e vrednică de Scriptură.)
‘Prin prietenie să înţelegeţi cea mai mare iubire, cea mai mare solicitudine, cea mai deschisă împărtăşire, jertfele cele mai nobile, adevărul cel mai răspicat, povăţuirea cea mai cordială, şi cea mai mare unire a minţilor de care sunt capabili bărbaţii şi femeile de ispravă.’
‘Toate femeile virtuoase, ca ţestoasele, îşi poartă casa pe capete, şi capela în inimă, şi primejdia în ochi, şi sufletele în mâini, şi pe Dumnezeu în toate faptele lor.’
‘Dumnezeu e ubicuu prin puterea lui. […] El face să se zdruncine puterile iadului de ameninţările lui, şi leagă diavolii cu cuvântul lui.’
‘Credinţa conversează cu îngerii, şi anticipează imnurile de slavă.’
‘Unele prietenii se leagă prin fire, unele prin contract, unele pe dobândă, şi unele de către suflete.’
‘Discreţia e castitatea prieteniei.’
‘O religie fără taină trebuie să fie o religie fără Dumnezeu.’ (Impostorii au născocit, drept surogat, o pretinsă religie cu mahalagism.)
‘Cea mai bună teologie e mai degrabă o viaţă dumnezeiască decât o cunoaştere dumnezeiască.’
‘Orice implorăm de la Dumnezeu, să ne şi străduim pentru acel lucru.’
‘Căsătoria este maica lumii. Menţine regatele, şi umple oraşe şi biserici, şi Raiul însuşi.’ [3]
‘Să fii mândru de învăţătură înseamnă cea mai mare neştiinţă.’
‘Cel care glăsuieşte împotriva raţiunii proprii glăsuieşte împotriva conştiinţei proprii, şi ca atare e sigur că niciun om nu-l slujeşte pe Dumnezeu cu o conştiinţă bună, dacă îl slujeşte împotriva raţiunii lui.’
Existenţa ar trebui să nu fie un comentariu batjocoritor al Scripturii. Deriziunea nu e niciodată sfântă. Perfidia, strepezirea, impostura şi mediocritatea dau numai poşircă, argoul exprimă numai meschinărie şi obtuzitate. Nesimţirea, grobianismul nu se aflau în ierarhia valorilor morale enunţată de episcopul Jeremy Taylor. Nesimţiţii vor să primească suflet şi să ofere batjocură şi ipocrizie; ei preferă să tapeze. Deasupra tuturor sunt simbolurile religiei.
Heber scria că Taylor îi seamănă, ca polemist, lui Pascal (cf. ‘The Whole Works of the Right Rev. Jeremy Taylor’, v. I, 1839, pag. 243 a prefeţei).
‘Oamenii spun că viaţa e principalul lucru, însă eu prefer cititul.’ (L. Pearsall Smith)


NOTE:

[1] Înseamnă şi sicriu.
[2] Aici formularea episcopului Taylor e un pic echivocă, pentru că în enunţ au figurat atât ignoranţa, cât şi cunoaşterea.
[3] Aici, căsătoria poate să fie şi simbolul Sf. Spirit.

‘Cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile mele de căile voastre şi cugetele mele de cugetele voastre’ (Isaia 55.9).
Versetul enunţă, însă, şi diferenţa dintre existenţa pământească adevărată şi surogatul existenţei. Cerurile sunt departe de pământ, însă infernul e departe şi de Cer, şi de pământ, care e la mijloc. Enunţului apofatic îi corespunde şi mesajul de încurajare.
Înţelesului literal îi corespunde un înţeles simetric, deopotrivă de adevărat. ‘Fii mai uman, nu fi absurd, ai bun simţ, nu te mai chinui, trăieşte pe pământ, nu în infern, nu fi nici arogant, nici credul, nu te îngrozi de mine.’

Adevărul literal, nefigurat, al versetelor paulinice este frapant: ‘Taina aceasta mare este’ (Efeseni 5.32), ‘Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte’ (Efeseni 5.28), ‘întru miros cu bună mireasmă’ (Efeseni 5.2), ‘tot ceea ce este descoperit, lumină este’ (Efeseni 5.14). La Evrei 13.4, ‘Cinstită să fie nunta întru toate …’, honorabile conubium in omnibus et torus inmaculatus, Τίμιος ὁ γάμος ἐν πᾶσιν καὶ ἡ κοίτη ἀμίαντος (cinstită [e] căsătoria în toate şi patul neprihănit, nepătat, virgin, sexualitatea conjugală e echivalentă cu castitatea, adică sunt o aceeaşi virtute). La Evrei 13.3: ‘întrucât şi voi sunteţi în trup’, ὡς καὶ αὐτοὶ ὄντες ἐν σώματι (ca şi cum şi voi sunteţi în trupul [lor]), nuanţă de empatie pe care o are şi Biblia latină: et ipsi in corpore morantes, ‘şi voi supuşi prigoanei’, cu dativul pluralului lui moror, zăbovitor, încovoiat, obstrucţionat, tracasat; poate însemna şi ‘în comuniune’, laolaltă (v. Irena Backus, ‘The Reformed Roots of the English New Testament’, pag. 157). Aşa sunt lucrurile după cum le vrea Dumnezeu.
Versetele Scripturii trebuie interpretate ca atare, drept ceea ce sunt, drept ceea ce enunţă, fără perfidie sau necredinţă, de aceea ipocriţii îl detestă pe Sf. Pavel. Isteţimea e artificială, pentru că nu pricepe literalul, dibuind echivocul.
Scriind versetul 32 din Efeseni 5, sacramentum hoc magnum est, τὸ μυστήριον τοῦτο μέγα ἐστίν (iniţierea aceasta mare este), Sf. Pavel enunţă un principiu teologic: unirea bărbatului cu femeia (adherebit uxori suae, Ad Ephesios 5.31) poate fi o mare taină (ego autem dico …), adică o educare majoră despre Dumnezeu, o instruire, iniţierea în viaţa dumnezeiască. Un mijloc important de a-l cunoaşte pe Dumnezeu este unirea cu femeia, şi încă mai util dacă mijlocul e căsătoria; sexualitatea iniţiază, căsătoria cinstită iniţiază încă şi mai mult. Sexualitatea dezvăluie mult, căsătoria încă şi mai mult. Iar pentru aceasta trebuie rămas la literalul erotismului şi al căsătoriei. Toate Tainele creştine sunt iniţieri, comunicări confidenţiale, confidenţe, declaraţii în taină şi rezervate aleşilor.
La Efeseni 5.28, qui suam uxorem diligit se ipsum diligit , ὁ ἀγαπῶν τὴν ἑαυτοῦ γυναῖκα ἑαυτὸν ἀγαπᾷ (cel care îşi iubeşte soţia, pe sine se iubeşte).
La Efeseni 5.2, in odorem suavitatis, εἰς ὀσμὴν εὐωδίας, aprox. într-o mireasmă aleasă, de soi, delicioasă.
La Efeseni 5.13, omne enim quod manifestatur lumen est, πᾶν γὰρ τὸ φανερούμενον φῶς ἐστιν, ‘într-adevăr tot ceea ce e vădit e lumină’ (har). Acelaşi verset 13 are quae arguuntur, cu indicativul pasiv prezent la persoana a treia plural al lui arguō, ‘a arăta’, însă şi ‘a acuza’, ‘a învinui’, ‘a denunţa’. Scriptura greacă are πάντα ἐλεγχόμενα, ‘tot ceea ce e vădit’ sau ‘tot ceea ce e condamnat’. Prin aceasta, versetul 13 din Efeseni 5 izbuteşte inefabilul.
Acest sens al iniţierii, al educării, al comunicării unei taine, şoptită şi nu divulgată, era foarte puternic la începuturile creştinismului. Perversă e ipocrizia. Cineva poate fi pervers în două moduri: prin scelerare sau prin ipocrizie.
Ai, aşadar, încredere, preaiubito.
Ezotericul e literalul. Aceste lucruri sunt adevărate în sens literal.

Frumuseţea neînchipuită a versetului din ‘Cartea lui Isaia’ (Sefer Yeshayahu): ‘voi sădi cedri, salcâmi, mirţi şi măslini …’ (41.19), dabo in solitudine cedrum et spinam et myrtum et lignum olivae … (la Isaia 55.13: pro saliunca ascendet abies et pro urtica crescet myrtus). Versetul 10: ‘nu te teme, căci eu sunt cu tine …’, … quia tecum sum ego ne declines quia ego Deus tuus ….
‘Acela care a chemat neamurile de la început …’, vocans generationes ab exordio …. Acesta e orizontul infinit al profeţiei veterotestamentare. Ceea ce a crezut Renan că descoperă, identitatea creştinismului cu apogeul profeţiei biblice, le era cunoscut şi Sf. Grigore al Nyssei şi Sf. Ieronim.
‘Fiecare zice fratelui său: ‹Fii cu inimă!›’ (Isaia 41.6), unusquisque […] fratri suo dicit confortare.
În ‘Cartea înţelepciunii’, 1.1: sentite de Domino in bonitate, φρονήσατε περὶ τοῦ κυρίου ἐν ἀγαθότητι.
La Isaia 55.9: ‘cât sunt de sus cerurile faţă de pământ …’, quia sicut exaltantur caeli a terra sic exaltatae sunt viae meae a viis vestris. Versetul următor explică faptul că realul e sintonia, comuniunea: et quomodo descendit imber et nix de caelo et illuc ultra non revertitur sed inebriat terram ….

ἡ εἰρήνη τοῦ Θεοῦ (pacea lui Dumnezeu)

Versetele 4, 5, 12-14 şi 18 din Filipeni 4 alcătuiesc ca un imn; versetele 11, 12 şi 18 explică semnificaţia ‘păcii lui Dumnezeu’, ἡ εἰρήνη τοῦ Θεοῦ.
Din perspectiva profesiunii de impasibilitate din versetele 11 şi 12, exprimarea afectuoasă a gratitudinii, în versetele 14-18, amplifică retrospectiv semnificaţia umană, are funcţia de a îi oferi dimensiunea umană, negând impasibilitatea abstractă, demonstrând că impasibilitatea nu e totul, impasibilitatea fără receptivitate, fără acceptarea darurilor, ar fi numai orgoliu, ar fi neverosimilă, teoretică.
Din perspectiva gratitudinii exprimate în versetele 14-18 din Filipeni 4, profesiunea de impasibilitate care le-a precedat are accentul bonom al înţelepciunii celei mai autentice, şi al intregrităţii care n-are a se ruşina de sine. Smerenie e în amândouă aceste secvenţe de versete, care sunt perspective asupra aceleiaşi experienţe. Înţeleasă din perspectiva mulţumirilor oferite de Sf. Pavel, impasibilitatea mărturisită nu e indiferenţă sau afectare, ci echilibru şi cunoaştere a vieţii; ambele, impasibilitate şi gratitudine, sunt forme ale bucuriei, numai împreună au sensul lor deplin. Sf. Pavel nu vrea ca filipenii să se simtă obligaţi; însă recunoaşte că darurile lor l-au bucurat. La Sf. Pavel nu e impasibilitatea celui indiferent sau dezamăgit, apatic în accepţia modernă, ci a celui împăcat.
În aceste versete, Sf. Pavel explică semnificaţia unei noţiuni misterioase, ἡ εἰρήνη τοῦ Θεοῦ; Sf. Pavel e împăcat, fără să fie ingrat sau indiferent, şi e recunoscător, pe larg, fără să îşi oblige prietenii. Sunt, aşadar, patru idei referitoare la versetele împăcării şi ale recunoştinţei, imnul latent şi gratitudinea: semnificaţia ‘păcii lui Dumnezeu’, impasibilitatea din perspectiva recunoştinţei, adică înţeleasă în conjuncţie cu aceasta, intenţia de a nu obliga şi împovăra, antipodul uman al indiferenţei. Afirmarea impasibilităţii slujeşte nu ca să exprime indiferenţă, ci pentru ca mulţumirile care urmează să nu îi oblige pe filipeni, să nu le dea impresia că sunt solicitaţi să continue.
Versetul 18 le atribuie lor ‘prisosul’ existent, περισσεύω, ‘îmi prisoseşte’. Versetul 16 afirmă că de la filipeni a primit Sf. Pavel ‘cele trebuincioase’, εἰς τὴν χρείαν μοι ἐπέμψατε’, ‘aţi trimis pentru nevoile mele’.
Mă gândesc că pacea lui Dumnezeu există şi în expresia sobră a scrisorilor Sf. Ignaţiu din Antiohia; adresându-li-se efesenilor, scria că Dumnezeu s-a manifestat în formă umană ‘pentru înnoirea vieţii veşnice’, ‘cel care are cuvântul lui Iisus e cu adevărat capabil să audă chiar şi tăcerea lui […] şi poate […] fi recunoscut după tăcerea sa proprie’. Epistola către Sf. Policarp le cere smirneenilor ‘să îşi iubească soţiile’, cu abnegaţia Domnului. ‘Să îi iubim pe prooroci, pentru că şi ei au proclamat Evanghelia’ (Filadelfieni 5). Unitatea creştinilor e ‘tipul şi dovada nemuririi’ (Magnezieni 6).
Există, deasemeni, la Sf. Clement, Sf. Policarp, Sf. Iustin, Sf. Irineu, ca şi cum ar fi ei înşişi alţi autori neotestamentari, pentru că accentul incomparabil e câteodată acelaşi; erau, ca şi autorii Noului Testament, mistici în înţelesul cel mai bun şi mai veritabil. Cu Tatian din Adiabene şi Atenagora începe o altă vârstă.

Mă gândesc la frumuseţea senină şi emoţionantă a ‘Scrisorii către filipeni’ 4, cele trei versete (‘Fraţilor, ştiu …’, scio et humiliari scio et abundare, οἶδα καὶ ταπεινοῦσθαι, verbul înseamnă a decădea, a sărăci; ταπεινόω vine de la adjectivul ταπεινός, smerit), la accentul de blândeţe sinceră şi de bunătate; pericopa din care fac parte e denumită ‘Dărnicia filipiană’. Imnul începe de la versetul 11: ‘m-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am’, enim (pentru că) didici in quibus sum sufficiens esse, ἐγὼ γὰρ ἔμαθον. Vulgata are ‘sunt învăţat’, ‘sunt deprins’, institutus sum (pentru verbul grec care s-ar putea traduce prin ‘sunt iniţiat’). Întregul verset 12 e extraordinar în latină: … ubique et in omnibus institutus sum …. Lipsa şi prisosul sunt, mai întâi, verbele humiliari şi abundare, apoi abundare şi penuriam pati. Versetul 18 are acelaşi lirism: habeo autem omnia et abundo ….
E a şasea dintre epistolele Sf. Pavel.
Apostolul scrie că a învăţat αὐτάρκης εἶναι, ‘să fiu mulţumit’. În versetul 12, verbul e μυέω (μεμύημαι, ‘am învăţat secretul’).
Filipeni 4 are şi versetul excepţional ‘Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere …’, et pax Dei quae exsuperat omnem sensum, ἡ εἰρήνη τοῦ Θεοῦ ἡ ὑπερέχουσα πάντα νοῦν.

În pericopa celor două surori (Luca 10.38-42), ‘Maria şi-a ales partea cea mai bună’, Maria optimam partem elegit, cu superlativul relativ de superioritate, nu cu comparativul; optima (optimam), şi nu melior (meliorem). Textul grecesc are ‘ten agathen merida’, ‘partea bună’: τὴν ἀγαθὴν μερίδα ἐξελέξατο, ‘a ales partea bună’. ἀγαθός e termenul cel mai generic pentru a desemna binele, inclusiv bunătatea, şi ceea ce e de provenienţă dumnezeiască, deasemeni ceea ce e cuviincios, chiar generozitatea. Segond traduce: ‘partea bună’. Biblia regelui James traduce la fel.
Pericopa are cinci versete, şi aminteşte o altă pericopă de la Sf. Luca, 7.36-50 (‘Un fariseu a rugat pe Iisus …’), pericopa vasului de alabastru; similtudinea găseşte o confirmare suprinzătoare la Ioan 11.2 şi Ioan 12.3; Ioan 11.2 anticipează asupra pericopei cinei din Betania (Ioan 12.3): ‘Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir …’. Însă înrudirea celor două naraţiuni e foarte sesizabilă şi la Sf. Luca.
După pericopa surorilor, Sf. Luca urmează cu Rugăciunea domnească şi învăţătura despre rugăciune. Într-adevăr, reculegerea din versetele care au precedat e alegerea bună.

Parabola zilierilor (Matei 20.1-16) poate fi înţeleasă şi ca referindu-se la continuitatea Testamentelor, la progresul gândirii, de la vechea înţelegere contractuală la înţelegerea în termenii harului: ore ale istoriei. Înseamnă şi că întâia alianţă, aceea cu evreii, nu e revocată (Matei 20.14). ἀγαθός εἰμι, ‘sunt generos’.

Duminică seara, la Missă, lecturi din Sirah (ranchiună, răzbunare, iertare), ‘Romani’ 14 (‘Nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine’), Sf. Matei (‘milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat …’); parabola face parte dintr-o cateheză eshatologică, despre Împărăţie. Se cuvenea ‘ca şi tu să ai milă …’.
‘Romani’ 14.7 mi-a făcut o impresie deosebită, una din cuprinderile lucide ale destinului omenesc, şi mi-a amintit a şaptesprezecea meditaţie a lui Donne (‘Nunc lento …’).
Parabola de la Sf. Matei e despre milă, îndurare.
Visele au fost despre îmbrăţişare (sb.), locuinţă (dum. dim.), mâncare (luni dim.).

Zilele acestea am continuat să mă gândesc la natura exegezei făcute de Sf. Ioan Zlataust unor versete din ‘Romani’ 9 (20-23): ‘numai cu acest scop a luat Apostolul acest exemplu, adică pentru a ne arăta supunerea cea nemărginită …’, ‘exemplele nu trebuie a fi luate toate în sens general [1], ci, alegând numai ceea ce …‘, ‘să nu crezi că vorba a fost zisă de Pavel cu privire la creaţie, sau la vreo silire oarecare a voinţei libere, ci numai la deosebirea cea mare …’, ‘exemplele trebuie a fi luate numai într-un singur înţeles, anume acela de a nu contrazice pe Dumnezeu’, ‘exemplele trebuie a fi mai mari decât faptele ce ne stau înainte …’ (omilia XVI la ‘Romani’). Mai mult, Sf. Ioan Zlataust atribuie o semnificaţie ascetică versetelor: Sf. Pavel se smereşte, ‘ca unul ce pretutindeni şi în orice ocazie încununează numai buna intenţie şi voia liberă a omului’, adică îşi moderează încrederea în sine, accentuează rolul harului, se împotriveşte orgoliului. Dumnezeu nu a creat voinţa coruptă. Răbdarea e acordată pentru îndreptarea cuiva, nu pentru condamnare.
Sf. Ioan Zlataust atrage atenţia asupra faptului că niciun olar nu ‘hotărăşte mai dinainte’ ‘necinstea vaselor’. Nu aşa se întâmplă; prin urmare, dacă Dumnezeu e ca un olar, ca un artizan, nu sorteşte necinstei nimic din ceea ce crează. Aşadar, exegeza urmează logica naturală a analogiei. Analogia vaselor e interpretată ca exagerare pedagogică (‘dacă [exemplele] nu vor fi mai mari, nu vor putea atinge …’). Dumnezeu a ‘stat întru multă răbdare’ ca să-l aducă la pocăinţă pe nelegiuit.


NOTE:

[1] În mod global, exhaustiv, integral.

Joi seara, citesc despre Gosselin, Cavedoni, Bourgade, Le Hir, Crelier, Hello, O. Brownson, Diodor, Teodor (care exciza ‘Iov’, ‘Cântarea …’, ‘Ezra’ cu întoarcerea în Sion şi sfârşitul povestirii, cărţile deuterocanonice, majoritatea Epistolelor catolice, adică cinci, Apocalipsa), romancierul Spillmann.
Crelier (ebraist elveţian), Cavedoni, Bourgade, Hello au polemizat cu Renan, au reprezentat riposta catolică.

Renan îi povăţuia pe tineri să evite ‘pesimismul care îi împiedică să creadă în altruism şi virtute’ (‘Un critic al statului francez’, în: Richard Chadbourne, ‘Ernest Renan’, 1968; autorul e obtuz şi are o minte mediocră, ba chiar se crede obligat să argumenteze că ebraistul francez era un erudit). Deasemeni, ‘plimbarea ca observator multiplu’, ‘toate suprafeţele lucrurilor’ (cf. ‘L’Avenir …’).

Duminică seara, la Missă, o lectură din Ieremia 20 (‘era în inima mea ceva’) şi pericopa anunţării pătimirii, destăinuirea din Cezarea lui Filip (Sf. Matei), moment psihologic foarte verosimil, când aşteptările ucenicilor sunt contrazise, pentru că Iisus le explică ce înseamnă ‘a fi Hristosul’, iar Sf. Petru presupune că Iisus abdică de la demnitatea mesianică; Sf. Petru fusese binecuvântat de Iisus pentru răspunsul său, iar atmosfera era una de încredere şi de optimism, iar ceea ce urmează e depolitizarea radicală a interpretării, ucenicii sunt descumpăniţi să afle că urmează supliciul, iar unul din ei presupune că aceasta e o abandonare a misiunii, un moment de ezitare. Momente ca acesta desfiinţează abstractul bubuitor, bubuitul abstractului, pentru că dau dimensiunea misterioasă a destinului. Iisus a acceptat titlul, pentru că a acceptat itinerarul, şi de aceea a acceptat să fie recunoscut de către ucenici ca Hristos, pentru a le explica ce înseamnă aceasta, iar cuvintele lui deschid ieşirea din abstracţiune, iluzie şi optimismul pământesc. Iisus neagă mesianismul politic, înţelegerea curentă, în numele perspectivei supranaturale.

Charles Spurgeon evoca ‘vechile vremuri puritane’, ‘vremurile puritane de odinioară’, teologii puritani erau maeştri ai teologiei, iar unii pot citi foarte mult pentru că nu citesc, de fapt, nimic. Mintea lor nu zăboveşte, nu are răgaz.
Charles Spurgeon predica şi că există o rugăciune în măruntaiele rugăciunii.
Spurgeon îndrepta către sufletul cititului, lectura cu inimă înţelegătoare, iluminarea minţii precede ascensiunea afectivă.

Două predici excelente, ieri şi duminică; ieri, la Missa de seară, pentru suveranitatea Sf. Maria (hramul catedralei), predică despre Bunavestire (puterea, Ghedeon), Isaia (proorocirile, Emanuel, profeţia politică) şi simbolurile Apocalipsei, inclusiv deşertul ca loc al iubirii, al intimităţii (Ozea). Duminică, pericopa femeii canaaneene (‘Ivan Densovici’, fărâmele, pâinea spirituală şi plictisul/descurajarea, respingerea rugăciunii).