Dar neasumarea politică e o greşeală. Ca istorie a partidelor comuniste, istoria materialismului modern trebuie să răspundă la întrebarea referitoare la cauzele şi resorturile falimentului organizaţiilor. Preetutindeni, organizaţia a fost, în linii mari, inferioară nu numai învăţăturii, teoriei, ci şi contextului existent. Intervenţia pozitivă a partidelor, guvernarea, a însemnat numai ruină şi totalitarism. De ce? Partidul corespunde unei utopia nerecunoscute ca atare, unei înţelegeri utopice gata de orice subterfugii şi cedări, rabaturi.
Cu cât mai revoluţionar în cuvinte, în lozinci, partidul a fost cu atât mai iresponsabil; lozincile nu sunt gândire, ci negarea ei, mantre. Răspunsul nu poate fi neasumarea politicului, marxismul apolitic e o himeră, iar drumul trece printre Scylla apolitică şi Charybda partidului.