'Vine doamna şi domnul gheneral'

'Vine doamna şi domnul gheneral' nu e burlescă; e modernistă şi slavă, de un modernism nemimetic, excelent intuit, poate cehovian.
Descriind succint înfăţişarea soţiilor ofiţerilor, Brăescu menţionează 'o bijuterie modestă …'.
'Bijuteria modestă', vameşul cel nou, baia în Dunăre situează povestirea într-o perspectivă slavă. Colonelul atribuie, în cel mai absurd mod, nesosirea oaspeţilor, apoi neîntâlnirea cu ei, ba vameşului celui nou, ba ajutorului.
Ultimele pagini sunt scrise cu o anumită înduioşare. Tabloul garnizoanei capătă o seninătate care face sesizabil umanul.

'Giacomo Joyce' şi 'Epifanii'

Ca tipologie, dimensiunea rabelaisiană a lui 'Giacomo Joyce' e indiscutabilă.
La unii moderni, blasfemia e relativ lipsită de perspicacitate şi discernământ (prin urmare, neghioabă sau psihotică, simptomatică), e consimţită, ostentativă, adică gratuită, şi e o fundătură; semnificaţia ei e aceea de simptom al exasperării.
În general, nu puţin din ceea ce trece îndeobşte drept anticreştinism e, de fapt, anticlericalism, inclusiv ca ripostă faţă de cultura clericală, de formele acestei culturi, şi de propunerea artificialului drept supranatural.
La autorul nostru, blasfemia poate fi atribuită şi teribilismului irlandez murat în alcool, insolenţei irlandeze, unei trăsături etnice.
Intertextualitatea funcţionează în două moduri: ca interpretare a culturii prin experienţa personală ('Familia Cenci', 'Hamlet'), când ceea ce e trăit conferă semnificaţie citatului, când literatura e investită cu, sau îi sunt atribuite caracteristici ale experienţei personale, sau ca interpretare a experienţei prin cultură ('Hedda Gabler'), când literarul ca atare e jinduit ca termen al experienţei de viaţă, când experienţa e potenţată de valenţele literaturii. Uneori, e o chestiune de accent; câteodată, insolenţa, subvertirea prin parodiere au rolul lor.
Tânărul Joyce era, ca şi E. Lovinescu şi Weininger, un admirator al lui Ibsen.
'Giacomo Joyce' are şi dimensiunea de emblemă a stilului existenţial, de sinteză autobiografică, prin calofilia de un gust fără cusur, de confesiune şi scriere autobiografică: nefiind autobiografism, ci, am putea presupune, autobiografie directă.

Joyce era un om complex, care dispunea de o expresivitate literară complexă; epifaniile lui nu au o formulă, aşa cum, dealtminteri, nici povestirile şi romanele lui nu au o formulă. Mi-au plăcut epifaniile 15 şi 16 (calul roib).

Teoretizările referitoare la literatura lui Joyce sunt caricaturizări.

Am găsit, în poemele lui Éluard pe care le-a antologat Aurel Rău în 'Poeţi francezi', aceste versuri:
'te-am făcut pe măsura singurătăţii mele',
'un sens desprins de pământ'.

Am început lectura 'Poeţilor francezi' cu generaţia suprarealiştilor.

Îngrijit scrise, paginile lui Michaux au o ariditate şi monotonie demoralizante în sine; îmi displace sentimentul din care provin. Exonerarea sub pretextul funcţiei de exorcizare e cât se poate de neconvingătoare şi contraintuitivă; se poate crede că ar exorciza, însă nimic nu ne obligă să credem şi noi aşa. Reciclarea urâtului, şi ariditatea e expresia la nivelul formei a acestui urât, nu exorcizează.

Rândurile gnomice ale lui Char au într-adevăr o rezonanţă presocratică.

Delvaille e reprezentat de nişte versuri ('Coacăzul negru ...') ca ale ultimelor creaţii ale lui Bacovia, în alt registru afectiv.

Métellus scrie o literatură imnică ('sunt singurul ţărm al memoriei Antilelor').

Mi-au plăcut poemele lui Réda, 'Capela din Saint-Léger' al lui Keineg, poemele lui P. Fort.