Ieri, la Missa de seară, lecturi din ‘Cartea exodului’ 22 (‘haina pentru trupul său’, indumentum carnis eius, ‘căci eu sunt milostiv’, quia misericors sum), 1 Tesaloniceni 1 (în versetul 6: ‘imitatorii noştri şi ai Domnului’, μιμηταὶ ἡμῶν […] καὶ τοῦ Κυρίου, imitatores nostri […] et Domini, ‘cu bucuria Sf. Spirit’, μετὰ χαρᾶς Πνεύματος Ἁγίου, cum gaudio Spiritus Sancti; Iisus, τὸν ῥυόμενον ἡμᾶς ἐκ τῆς ὀργῆς τῆς ἐρχομένης, ‘cel care ne izbăveşte’), Matei 22, cu emoţionantul verset 40: in his duobus mandatis universa lex pendet et prophetae, ὅλος ὁ νόμος κρέμαται καὶ οἱ προφῆται, cu verbul κρεμάννυμι, ‘a depinde de’; a doua poruncă e aceea a înţelegerii, e poruncit să ai înţelegere, să îi înţelegi pe alţii prin analogie cu tine însuţi, adică nu e cerută smerenie falsă, ci lipsa dispreţului, luciditate: sicut te ipsum, Ἀγαπήσεις […] ὡς σεαυτόν. Traducerea latină are ca predicat diliges, indicativul viitor al lui diligo, a respecta, a stima.
Transcriind aici sintagmele fulgurante din lecturile liturgice, apreciez cum se cuvine bunătatea scrierilor sfinte, ceea ce le caracterizează ca scrieri sfinte, de ex., lirica aceasta cristalină şi robustă a ‘Cărţii exodului’, prospeţimea dicţiei, agerimea spirituală. Lectura întâi, legislaţie diafană de un lirism concomitent robust şi gingaş, de o sobrietate suavă, pentru că teologia Vechiului Testament afirmă simultan transcendenţa lui Dumnezeu şi umanul făpturii, chiar natura veritabilă a umanului aşa cum poate acesta să fie, apofaticul şi psihologicul atribuit omului, e remarcabilă prin emoţia indicibilă şi curată pe care o evocă. (Anticreştinii tind să fie indulgenţi cu eroii homerici, şi severi cu aceia biblici. Rezumă spiritualitatea păgână la Ἀκρόπολις, făcând abstracţie, convenabil, de mitologie cu vârstele ei, de epopei, de dramaturgie, de istorie. E ceva inechitabil. Pentru că echivalentul existent al citadelei ateniene cu templul ei sunt atâtea capodopere spirituale biblice.)
Rugăciunea după împărtăşanie numeşte Sacramentele ‘celebrare tainică a realităţilor veşnice’.
Nişte poveţe afişate într-un orfelinat din Calcutta îndeamnă să fii caritabil, să faci binele, să izbuteşti în termeni mundani (reuşita izolează), să fii cinstit, să clădeşti, să te pui în valoare, fără iluzii şi fără demoralizare; să fii bun, şi consecvent în bunătate, din recunoştinţă. Autorul lor e K. Keith, care le-a publicat în ‘68. Le citează şi un manual, ‘Learning from Religions’ (Sheryl Arthur, Gina Hewson), pag. 57.

Cicerone Theodorescu are unele poeme de un simbolism generic (‘Marină’, ‘Eforie’, ‘Vioara’, ‘Şoimul’, ‘Pentru cântecul întârziat’), unele sunt pasteluri, ca ‘Poteca lunii’; soarele la apus e ‘cuib de frunze aprinse’. Cordialitatea cosmică (ca în ‘Pictorul’, din ‘Făurari de frumuseţe’), impresia de bunătate sunt de netăgăduit, lirica lui are o gingăşie savuroasă a sentimentului. Poemele pentru copii sunt foarte reuşite.
Cărţile sunt ‘ca florile-n răzoare’, cartea e ‘floare cu petale multe’, ‘floarea cu petale-o sută’.
Într-un poem din ‘Copiii cartierului’, ‘Lumea visului nostru e-o floare aleasă.’
‘Stelele în pârg’ devin ‘vişine coapte’ (‘Marină’), sunt ‘pârguite ca boabele de strugur’ (‘Eforie’).
Cicerone Theodorescu e autorul acestui vers desăvârşit: ‘Cu-a ta prezenţă-n gând, oricine-ai fi’. Versul are intensitatea imnului celui mai pur. În acelaşi poem: ‘Înclină crengile albastrului tău pom …’.
Aici puteţi citi nu mai puţin de unsprezece poeme ale lui Theodorescu, din şapte culegeri (‘Cleştar’, trei din anii ’50, trei din anii ’60), până la ‘Poteca lunii’.

et mors ultra non erit neque luctus neque clamor neque dolor erit, şi nu va mai fi moarte, nici suferinţă, nici plânset, nici durere nu va mai fi (din nou indicativul la singular), καὶ ὁ θάνατος οὐκ ἔσται ἔτι οὔτε (nici) πένθος (doliu) οὔτε κραυγὴ (nici strigăt) οὔτε πόνος οὐκ ἔσται ἔτι (nu va mai fi, ἔσται, cu adverbul ἔτι).
‘Rănile lumii au un sfârşit’, scria Cicerone Theodorescu.
‘Lumea e încă o rană amară’ (‘Lumea din vis’).
Poemul ‘În străinătate’ al lui Eichendorff e despre moarte şi nostalgie, iar poemul ‘Ochii’ al lui Sully Prudhomme e despre nemurire şi bucuria privirii. Epitaful scris de Byron pentru un câine are semitonul satiric propriu operei acestui poet.
Tradiţia literară e întemeiată pe linearitatea semantică, pe coerenţă, pe unitatea sensului. Pe alegere, pe selecţie, nu pe nediferenţiere, amorf şi deriziune, pe magma deriziunii, pe informul semantic. Edna St. Vincent Millay scria despre ‘gerul autumnal al morţii’, Charlotte Brontë mărturisea că se bucură nu mult de viaţă şi că se teme nu mult de moarte. Eichendorff are, cu ‘În străinătate’, un lirism graţios, elegiac, blând şi resemnat, într-un poem foarte rafinat, în care moartea e o estompare treptată, cu gândul solitudinii silvestre liniştite, die stille Waldeinsamkeit.
Byron a compus epitaful unui câine, care avea ‘toate virtuţile omului, fără viciile sale’, iar versurile exprimă demnitatea modestă a regnului întreg, excelenţa morală a fiinţelor altele decât omul.

Împlinisem 19 ani când am întâlnit şi am îndrăgit foarte mult un poem al lui Sully Prudhome, ‘Ochii’, capodoperă de o simplitate minunată şi o eficienţă lirică extraordinară; acest poem dă o bucurie elementară şi senină. Sully Prudhomme scria că soarele şi stelele sunt simboluri ale nemuririi, ‘aştrii la asfinţit ne părăsesc, însă rămân la cer’ (în Rai), într-un poem care e echivalentul literar al unei flori, şi al cărui supranaturalism integral e foarte sincer. ‘Ochii’ aparţine volumului din 1865 al lui Sully Prudhomme, ‘Stanţe şi poeme’, culegerea de debut (cu secvenţele ‘Viaţa interioară’, ‘Fete’, ‘Femei’, ‘Melanjuri’, ‘Poeme’); intelectualitatea complexă a autorului merită amintită. Sully Prudhomme a fost exegetul lui Pascal, în ‘Religia adevărată după Pascal’, urmată de o analiză a ‘Discursului …’. A observat că gnoseologia lui Pascal e ‘fără cea mai mică amărăciune’.
La 40 de ani a publicat o traducere din Lucreţiu, ‘cel mai robust dintre poeţi’; e autorul a două volume de estetică (1884, 1892), a publicat un discurs despre turnul Eiffel, şapte studii despre cauzele finale (în dialog cu Richet, 1899, 1902), a prefaţat teatrul lui Aristofan şi credea că Leconte de Lisle e autorul unei traduceri inegalabile a teatrului lui Eschil (‘oroarea vieţii pământeşti’). De la 50 de ani s-a consacrat metafizicii. A prefaţat ‘Biblia’ lui Michelet.

Un echivoc al liricii lui Gellu Naum, ca de altfel şi romantismul ei definitoriu, provin din faptul că, la nivelul epitetelor, limbajul nu înregistrează, ci reflectă (‘începe un timp al lucrurilor …’, în ‘Când ne vârâm sub saltele’; ‘substanţa aspră a reveriei’, în ‘Orbitalii’), adică nu e, măcar nu întotdeauna, înregistrarea directă a senzaţiei, ci interpretarea ei ironică şi austeră, utilizând anacolutul, în termenii alienării, ceea ce ar putea fi de natură să dea o idee despre întrebuinţarea parodiei, când ceea ce e îndeobşte numit ironie e, de fapt, echivocul; nu e o persiflare simplistă, ci caleidoscopul sau mozaicul, ‘jumătate alb jumătate roşu jumătate negru’ (‘Orbitalii’), o geometrie paradoxală. Alteori, există modestia sinceră a imaginii: ‘apa călduţă’, edenicul urbanului transformat alchimic (apa călduţă, nămolul, spuma, malul), pentru că lirica austeră a lui Gellu Naum integrează realul (‘tăcerea intactă a gălbenuşului’, în ‘Heraclit’), apelând la anacolut, îl transformă sau îl transcrie, şi îl amplifică. ‘Varul inocenţei noastre’ e şi spoiala, şi gestul, faptul de a da înfăţişare, şi materia însăşi, carbonatul de calciu, calcarul biogen. Lirica e echivalată cu erotismul:
‘începe
deruta fără motiv fără evenimente
încep obscurele aspiraţii şi spaimele
tresărirea formelor într-o implacabilă geometrie’.
(‘Când ne vârâm sub saltele’)
E implacabilul desăvârşirii, al ‘spectralului’, al naturii profunde a lucrurilor. Se poate să existe şi o reminiscenţă a ‘simetriei’ din ‘Tigrul’. Cu toate acestea, echivalenţa ar putea să pară numai parţială, lirica lui Gellu Naum fiind şi altceva decât ‘un timp al lucrurilor monoton …’; e adevărat că, la acest autor, frazarea anacolutului ia această formă paradoxală şi echivocă însă austeră a ‘fluxului monoton’, subliniată şi de referirea la presocraticul al cărui nume îl are una din poezii, coexistenţa ‘geometriei implacabile’ (care va birui monotonia, fiind contrariul ei: geometria nu e percepută ca monotonie, ci ca ‘tresărire a formelor’, prin urmare nu e ‘implacabilă’ ca monotonie, ci ca safir, şi care orânduieşte, dictează, în timp, ‘aspiraţiile obscure’) cu ‘timpul monoton’, care nu e cu adevărat acela al ‘tresăririi formelor’: ‘îmi răcoreau fruntea’. Antinomiile pe care le-am enumerat redau cu cinste echivocul firii. Asociind geometria şi timpul, Gellu Naum dă o altă conotaţie ‘monotoniei’: aceea de uniformitate hedonică. Anacoluturile acestea sunt nu şarade, ci o formă a experienţei.
‘Ochii mei te privesc ca de safir’, scrie Gellu Naum în ‘Căsătorit cu o pasăre’, e întrebarea păsării-mirese: ‘Cine eşti tu’.
Meritele lirice autentice nu îi revin niciodată programului, cea care eliberează e sensibilitatea, adică bunătatea faţă de lumea creată.

Duminică, la Missa de seară, lecturi din Isaia 45 (unsul Domnului, lucrarea necunoscută a lui Dumnezeu), 1 Tesaloniceni 1 (urarea de pace: χάρις ὑμῖν καὶ εἰρήνη, ‘strădania iubirii’: τοῦ κόπου τῆς ἀγάπης, puterea prin care a ajuns evanghelia: ἐν δυνάμει, ‘în putere’), Matei 22 (când perfidia apelează la sinceritate, exploatează sinceritatea); la predică: bunătatea, caritatea, pacea, iertarea, armonia sunt tributul cuvenit lui Dumnezeu. Răspunsul lui Iisus e la antipodul dihotomiei postulate de spiritualism, al idealismului etic, nu implică dispreţ, elitism; pericopa nu girează spiritualismul sălciu, ci recunoaşte ca atare exigenţele existenţei, însemnând dejucarea unei dihotomii false, a unei opoziţii false (cei care l-au interpelat pe Iisus nu o formulează explicit, însă el o schiţează negând-o, şi conflictul între îndatoriri exista, ca idee latentă, în dilema propusă de ipocriţi). E contrariul a ceea ce presupune spiritualismul. Semnificaţia pericopei nu e spiritualistă, nu implică negarea cotidianului mediocru, nici a instituţiilor omeneşti; τὰ τοῦ Θεοῦ τῷ Θεῷ, ‘cele ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu’. ‘Ştim că eşti sincer’, din interpelarea ucenicilor fariseilor, traduce οἴδαμεν ὅτι ἀληθὴς εἶ. Versetul 18 are o verosimilitate aparte: Iisus cunoaşte τὴν πονηρίαν αὐτῶν, ‘răutatea lor’.
Acest verset simplu din Isaia 45: ‘nu este nimic în afară de mine’, e îmbrăţişarea cea mai largă dată Cosmosului, absque me non est. ‘Când tu nu mă cunoşteai.’
1 Tesaloniceni 1 are, în traducerea latină, la versetul 3, memores operis fidei vestrae et laboris et caritatis et sustinentiae spei Domini, ‘amintindu-ne de lucrarea credinţei voastre …’.

A fost şi Missa de rămas bun a preotului F., care a rostit Recviemurile pentru mama, în februarie şi în octombrie, şi care pleacă într-un oraş de pe litoralul Adriaticii, pare-mi-se că Pesaro. E Mediterana răsăriteană.

Lui Iulius Africanus, ‘filozoful libian’, poliglot şi scriitor de limbă greacă, educat în Alexandria la începutul sec. III, o vreme cetăţean al Emmausului palestinian, autorul ‘Broderiilor’, i-a fost atribuită ‘Lucrurile care s-au întâmplat în Persia …’, o legendă, o naraţiune fabuloasă, cu accente emoţionante: ‘Mamă, mamă, toţi zeii persanilor te-au numit fericită’.
Ceea ce se poate afirma e că stilul nu e acela al cronicii, nici cel al scrisorii către Aristides.

ἡ εἰρήνη τοῦ Θεοῦ (pacea lui Dumnezeu)

Versetele 4, 5, 12-14 şi 18 din Filipeni 4 alcătuiesc ca un imn; versetele 11, 12 şi 18 explică semnificaţia ‘păcii lui Dumnezeu’, ἡ εἰρήνη τοῦ Θεοῦ.
Din perspectiva profesiunii de impasibilitate din versetele 11 şi 12, exprimarea afectuoasă a gratitudinii, în versetele 14-18, amplifică retrospectiv semnificaţia umană, are funcţia de a îi oferi dimensiunea umană, negând impasibilitatea abstractă, demonstrând că impasibilitatea nu e totul, impasibilitatea fără receptivitate, fără acceptarea darurilor, ar fi numai orgoliu, ar fi neverosimilă, teoretică.
Din perspectiva gratitudinii exprimate în versetele 14-18 din Filipeni 4, profesiunea de impasibilitate care le-a precedat are accentul bonom al înţelepciunii celei mai autentice, şi al intregrităţii care n-are a se ruşina de sine. Smerenie e în amândouă aceste secvenţe de versete, care sunt perspective asupra aceleiaşi experienţe. Înţeleasă din perspectiva mulţumirilor oferite de Sf. Pavel, impasibilitatea mărturisită nu e indiferenţă sau afectare, ci echilibru şi cunoaştere a vieţii; ambele, impasibilitate şi gratitudine, sunt forme ale bucuriei, numai împreună au sensul lor deplin. Sf. Pavel nu vrea ca filipenii să se simtă obligaţi; însă recunoaşte că darurile lor l-au bucurat. La Sf. Pavel nu e impasibilitatea celui indiferent sau dezamăgit, apatic în accepţia modernă, ci a celui împăcat.
În aceste versete, Sf. Pavel explică semnificaţia unei noţiuni misterioase, ἡ εἰρήνη τοῦ Θεοῦ; Sf. Pavel e împăcat, fără să fie ingrat sau indiferent, şi e recunoscător, pe larg, fără să îşi oblige prietenii. Sunt, aşadar, patru idei referitoare la versetele împăcării şi ale recunoştinţei, imnul latent şi gratitudinea: semnificaţia ‘păcii lui Dumnezeu’, impasibilitatea din perspectiva recunoştinţei, adică înţeleasă în conjuncţie cu aceasta, intenţia de a nu obliga şi împovăra, antipodul uman al indiferenţei. Afirmarea impasibilităţii slujeşte nu ca să exprime indiferenţă, ci pentru ca mulţumirile care urmează să nu îi oblige pe filipeni, să nu le dea impresia că sunt solicitaţi să continue.
Versetul 18 le atribuie lor ‘prisosul’ existent, περισσεύω, ‘îmi prisoseşte’. Versetul 16 afirmă că de la filipeni a primit Sf. Pavel ‘cele trebuincioase’, εἰς τὴν χρείαν μοι ἐπέμψατε’, ‘aţi trimis pentru nevoile mele’.
Mă gândesc că pacea lui Dumnezeu există şi în expresia sobră a scrisorilor Sf. Ignaţiu din Antiohia; adresându-li-se efesenilor, scria că Dumnezeu s-a manifestat în formă umană ‘pentru înnoirea vieţii veşnice’, ‘cel care are cuvântul lui Iisus e cu adevărat capabil să audă chiar şi tăcerea lui […] şi poate […] fi recunoscut după tăcerea sa proprie’. Epistola către Sf. Policarp le cere smirneenilor ‘să îşi iubească soţiile’, cu abnegaţia Domnului. ‘Să îi iubim pe prooroci, pentru că şi ei au proclamat Evanghelia’ (Filadelfieni 5). Unitatea creştinilor e ‘tipul şi dovada nemuririi’ (Magnezieni 6).
Există, deasemeni, la Sf. Clement, Sf. Policarp, Sf. Iustin, Sf. Irineu, ca şi cum ar fi ei înşişi alţi autori neotestamentari, pentru că accentul incomparabil e câteodată acelaşi; erau, ca şi autorii Noului Testament, mistici în înţelesul cel mai bun şi mai veritabil. Cu Tatian din Adiabene şi Atenagora începe o altă vârstă.

Avem de la Lactanţiu o însemnare referitoare la ‘metrii comediilor’, metrica lui Terenţiu, şi o alta despre normalitatea emoţiilor şi a sentimentelor, ut per eos ordinate et rationabiliter regendo se homo, ‘pentru ca ocârmuindu-se prin acestea, cu rânduială şi raţional …’; per eos […] regendo se homo, omul să se conducă prin ‘aceste mişcări sau afecte’, hi motus animi vel affectus, cu pluralul, ‘aceste’, cele două substantive având acelaşi sufix şi la plural.
În rezumatul ‘Instituţiilor dumnezeieşti’ 3 sunt menţionaţi Orfeu, Vergiliu, Ovidiu. (Cu toate acestea, unii scriu că, trăind într-un veac marcat de falimentul politic, era mai puţin cultivat decât unii dintre autorii din sec. II sau din sec. IV, v. ‘The Fragments of the Roman Historians’, ediţia Cornell, v. I, pag. 82.)

Marţi, la Missa de seară, comemorarea Sfântului Ignaţiu de Antiohia; o lectură din Romani 1, versetele 16-25, cu principii teologice remarcabile: mai ales versetele 19 şi 20 (‘ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu’ [1], quod notum est Dei manifestum est in illis, διότι τὸ γνωστὸν τοῦ Θεοῦ φανερόν ἐστιν ἐν αὐτοῖς, ‘deoarece cognoscibilul lui Dumnezeu e vădit între ei’) şi versetul 21 (‘gândiri deşarte’, evanuerunt in cogitationibus suis, ἐματαιώθησαν ἐν τοῖς διαλογισμοῖς αὐτῶν, ‘au devenit uşuratici în gândirea lor’). Versetul 20 se referă la perceperea intelectuală: τοῖς ποιήμασιν νοούμενα καθορᾶται (‘cele invizibile, τὰ ἀόρατα αὐτοῦ, prin lucrurile create fiind înţelese, sunt văzute limpede’). M-am gândit la versetul 13 din 3 Regi 19: operuit vultum suum pallio et egressus stetit, ‘şi-a acoperit chipul cu tunica şi ieşind a stat …’, care răspunde versetului 11: egredere et sta in monte coram Domino.
M-am gândit şi la Rugăciunea euharistică IV, în care, la intercesiunile de după anamneză şi ofertoriu, sunt amintiţi afectuos ‘toţi răposaţii a căror credinţă numai tu ai cunoscut-o’, omnium defunctorum quorum fidem tu solus cognovisti. (Anglicanii au o rugăciune similară, forma a patra a intercesiunii, ‘atât cei care au mărturisit credinţa şi cei a căror credinţă îţi este cunoscută numai ţie’; conform lui James B. Gould, ‘Understanding Prayer for the Dead. Its foundation …’, pag. 54, aceasta e forma V. V. şi David deSilva, ‘Sacramental Life’, pag. 131, 132.). Balthasar Fischer are un comentariu bun al acestei intercesiuni, în ‘Signs, Words & Gestures’ (omilii scurte despre liturghie), pag. 42 ş. u.. Rugăciunea euharistică IV provine din Anafora Sf. Vasile.
Sărbătorirea Sf. Ignaţiu de Antiohia are un lirism emoţionant, când rugăciunea asupra darurilor îl numeşte ‘Sfântul Ignaţiu, grâul lui Hristos, care […] s-a făcut pâine curată’, iar faptele să fie vrednice de nume; dealtminteri, aceasta e chiar data la care era cinstit în Antiohia, reformarea calendarului a adus punerea în acord a comemorării cu tradiţia siriană. Faptul însuşi că Biserica latină sărbătoreşte, în sec. XXI, un creştin sirian născut pe la mijlocul primului veac e emoţionant. Rugăciunea se referă la mărirea veşnică a sfântului.
Sf. Ignaţiu era mai vârstnic decât Sf. Policarp.


NOTE:

[1] Ideea unei revelaţii raţionale universale.

Mă gândesc la frumuseţea senină şi emoţionantă a ‘Scrisorii către filipeni’ 4, cele trei versete (‘Fraţilor, ştiu …’, scio et humiliari scio et abundare, οἶδα καὶ ταπεινοῦσθαι, verbul înseamnă a decădea, a sărăci; ταπεινόω vine de la adjectivul ταπεινός, smerit), la accentul de blândeţe sinceră şi de bunătate; pericopa din care fac parte e denumită ‘Dărnicia filipiană’. Imnul începe de la versetul 11: ‘m-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am’, enim (pentru că) didici in quibus sum sufficiens esse, ἐγὼ γὰρ ἔμαθον. Vulgata are ‘sunt învăţat’, ‘sunt deprins’, institutus sum (pentru verbul grec care s-ar putea traduce prin ‘sunt iniţiat’). Întregul verset 12 e extraordinar în latină: … ubique et in omnibus institutus sum …. Lipsa şi prisosul sunt, mai întâi, verbele humiliari şi abundare, apoi abundare şi penuriam pati. Versetul 18 are acelaşi lirism: habeo autem omnia et abundo ….
E a şasea dintre epistolele Sf. Pavel.
Apostolul scrie că a învăţat αὐτάρκης εἶναι, ‘să fiu mulţumit’. În versetul 12, verbul e μυέω (μεμύημαι, ‘am învăţat secretul’).
Filipeni 4 are şi versetul excepţional ‘Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere …’, et pax Dei quae exsuperat omnem sensum, ἡ εἰρήνη τοῦ Θεοῦ ἡ ὑπερέχουσα πάντα νοῦν.

Ieri seară, la Missă, lecturi din Isaia 25, Filipeni 4, Matei 22.
La Isaia: praecipitabit mortem in sempiternum; Scriptura ebraică are ‘va şterge, va înlătura’. Traducerea greacă are κατέπιεν ὁ θάνατος …. Filologia mai nouă a dat capitolelor din care face parte şi acest oracol, şi care aparţin unităţii originare, denumirea de ‘Apocalipsa lui Isaia’. Versetul al şaselea se referă la bucurii ‘alese şi rafinate’, originalul are ‘vinuri pe drojdie foarte rafinate’.
Lectura din ‘Filipeni’ are gânduri care încurajează: et satiari et esurire et abundare et penuriam pati, cu o inflexiune rafinată: versetul 14 (verumtamen bene …).
Mă gândesc că veşmântul de nuntă (ἔνδυμα γάμου) din parabolă e bunătatea, armonia sufletului şi a simţirii.
Invitaţii găsiţi la răscruci, fără alegere, sunt πονηρούς τε καὶ ἀγαθούς, şi răi şi buni (omnes quos invenerunt malos et bonos).

În pericopa celor două surori (Luca 10.38-42), ‘Maria şi-a ales partea cea mai bună’, Maria optimam partem elegit, cu superlativul relativ de superioritate, nu cu comparativul; optima (optimam), şi nu melior (meliorem). Textul grecesc are ‘ten agathen merida’, ‘partea bună’: τὴν ἀγαθὴν μερίδα ἐξελέξατο, ‘a ales partea bună’. ἀγαθός e termenul cel mai generic pentru a desemna binele, inclusiv bunătatea, şi ceea ce e de provenienţă dumnezeiască, deasemeni ceea ce e cuviincios, chiar generozitatea. Segond traduce: ‘partea bună’. Biblia regelui James traduce la fel.
Pericopa are cinci versete, şi aminteşte o altă pericopă de la Sf. Luca, 7.36-50 (‘Un fariseu a rugat pe Iisus …’), pericopa vasului de alabastru; similtudinea găseşte o confirmare suprinzătoare la Ioan 11.2 şi Ioan 12.3; Ioan 11.2 anticipează asupra pericopei cinei din Betania (Ioan 12.3): ‘Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir …’. Însă înrudirea celor două naraţiuni e foarte sesizabilă şi la Sf. Luca.
După pericopa surorilor, Sf. Luca urmează cu Rugăciunea domnească şi învăţătura despre rugăciune. Într-adevăr, reculegerea din versetele care au precedat e alegerea bună.

Parabola zilierilor (Matei 20.1-16) poate fi înţeleasă şi ca referindu-se la continuitatea Testamentelor, la progresul gândirii, de la vechea înţelegere contractuală la înţelegerea în termenii harului: ore ale istoriei. Înseamnă şi că întâia alianţă, aceea cu evreii, nu e revocată (Matei 20.14). ἀγαθός εἰμι, ‘sunt generos’.

În traducerea Sfântului Ieronim a parabolei celor doi fii (Matei 21), primul fiu e acela care se răzgândeşte (postea autem paenitentia motus abiit); al doilea fiu e acela care promite şi nu îşi respectă cuvântul.
În versetul 31, ‘preoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului’, principes sacerdotum et seniores populi, răspund că voia tatălui a făcut-o novissimus, care înseamnă ultimul. (Altă versiune are: primus.) Dacă ne adresăm unei ediţii interlineare a Evangheliei, textul afirmă: Ὁ πρῶτος, adică primul, aşadar cel care μεταμεληθεὶς ἀπῆλθεν (părându-i rău, s-a dus). A mers paenitentia motus, mişcat de părerea de rău.
Sf. Ioan Zlataust analizează Matei 21 în omiliile 67 şi 68 ale comentariului, alegând versetele despre izgonirea zarafilor şi parabola arendaşilor viei; în omilia 67 interpretează şi parabola celor doi fii.
Iisus rosteşte parabola despre cei doi fii referindu-se la modul cum ar fi trebuit să se comporte aceia cărora le displăcuse Botezătorul. Însă există şi dimensiunea viitoarei lui jertfe, o dimensiune subînţeleasă, de parcă i-ar învăţa pe interlocutorii săi ca măcar regret să arate, după ce îl vor fi ucis. E ca un sfat adresat propriilor lui persecutori.
Versetul acesta despre pocăinţa primului fiu, despre regăsirea dreptăţii, e unul din cele mai emoţionante.
La fel e versetul din 1 Regi 19, ‘Ce faci tu aici, Ilie?’, rostit în peştera din Horeb, apoi la gura peşterii, după venirea susurului blând. Nu e o mustare, pentru că Sf. Ilie ajunsese la Horeb după vizitele îngerului, după ce se întremase, sub ienupărul din pustiu. Urmase povaţa îngerului, atunci când i se adresează Dumnezeu. Iar la gura peşterii ieşise deasemeni îndemnat de Dumnezeu.

Ieri seară am ajuns la Missă abia la Trisaghion. Lecturile biblice au fost din Iona 3 (‘Poate că Dumnezeu se va întoarce …’) şi Sf. Luca 10, versetele despre cele două surori. La predică, ideea că ‘partea cea bună’ e participarea la Missă, alegerea ‘părţii celei bune’ e participarea la Missă; şi că principala greşeală a gazdei a fost impoliteţea, exprimarea exasperării. Această interpretare în termeni cotidieni e foarte rezonabilă.
Iona nu solicită pocăinţa ninivitenilor, ci numai distrugerea. Pocăinţa e, într-un fel, iniţiativa regelui, răspunsul.
Mă gândesc că Sf. Ioan Zlataust i-ar fi plăcut şi acest lucru, şi versetul din parabola arendaşilor viei, despre încrederea şi lealitatea dumnezeieşti.

Duminică, la Missa de seară, o parabolă a încrederii lui Dumnezeu, a bunei lui credinţe optimiste (‘a trimis la ei pe fiul său’, Matei 21), afirmaţie de o valoare metafizică inegalabilă [1]; la predică, ‘Centesimus …’ (enciclica din ’91), Michelangelo (darul, ca viaţă primită şi ca mod de a trăi), Dalai Lama (‘înţeleptul Dalai Lama’, proporţionalitatea riscurilor), Hugo (otrava răutăţii, otrăvirea cu răutate).
M-am gândit la semnificaţia numelui benedictinului chinez (devenit catolic la 55 de ani): piatră şi cer, adică pământ şi Cer. ‘Toţi oamenii gândesc că fericirea se găseşte în vârful muntelui, pe când ea rezidă în modul de a-l sui.’
Cerul şi pământul sunt complementare. Aerul nu e unul din cele cinci elemente ale chinezilor, ci înseamnă vitalitatea, suflul (vântul şi Cerul sunt elemente în budismul japonez); pământul e vara târzie.


NOTE:

[1] Parabola lucrătorilor e precedată de parabola celor doi fii: ‘Dar ce vi se pare?’, a cărei formă diferă după traduceri; în cea română ortodoxă, primul fiu e ipocritul, pe când al doilea e cel căruia îi pare rău (se răzgândeşte). Versiunea Crampon dă aceeaşi formă. Biblia din 1611 a regelui James, ‘Versiunea internaţională nouă’, ‘Versiunea standard americană’, Segond dau o altă formă, în care primul fiu e acela care se răzgândeşte: ‘celui dintâi’ ‘i-a părut rău’.