Am văzut, la TV, Il figlio di Spartacus, cu S. Reeves, regizat de Corbucci, un Crassus care seamănă cu Arşinel şi un Cezar care seamănă cu D. Borţun, nici nu e primul peplum al regizorului ...; câteva episoade din La piovra 6 (Secretul final); Ni vu, ni connu, cu Funès, Mondy, Rich, etc., ecranizare după 'Afacerea Blaireau' a lui Allais, o comedie quasimediocră, cam răsuflată, de fapt nu îndeajuns de graţioasă, de muzicală, cu izul acela de scenă din provincie; ceva din New York, I Love You, cu Julie Christie, etc.; un concert mureşan de muzică sacră; ceva din Grace Stirs Up …, o comedie cu cofetari; ceva din Pan Tadeusz, regizat de Wajda; ceva din Harababura, un rebut neverosimil; puţin din Virtual Weapon, regizat de Margeriti.

Am văzut, la TV, Taxi, Roulotte et Corrida, cu Funès, regizat de Hunebelle. Gagurile, neinventive, sunt acelea interbelice. Stilul e american, cu dramul acela de idilism, iar personajul lui Funès, taximetristul în vilegiatură, vine din satira europeană.
Funès nu era un protagonist de comedie burlescă, pentru că personajul lui nu e deloc aiurit, aerian; e mărginit, ridicol, însă meschin. Vine din ridicolul comediei europene, al satirei. Comedia burlescă e definită de o jubilaţie generoasă.

Am văzut, la TV, La Traversée de Paris, cu Gabin, Bourvil şi Funès, regizat de Autant-Lara, ecranizare după Aymé.
Însă Autant-Lara nu e Verneuil, şi nici chiar J. Renoir; pramatiile nu sunt simpatice.
Cei din 'Noul val' nu au avut niciodată nivelul acesta.
La Traversée de Paris, moment extraordinar al cinematografului francez postbelic, e un film mult mai subversiv şi mai critic decât orice au regizat cei ddin 'Noul val'.
Şablonul lui Gabin e personajul porcin inegalabil. Grandgil nu e parodia acestui şablon de pramatie autoritară, neobrăzată, ci chiar şablonul. Fără a juca în contre-emploi, Gabin a avut curajul de a-şi portretiza personajul obişnuit ca pe un neisprăvit penibil şi glacial. Grandgil e critica filmografiei lui Gabin, a genului său de personaj. Momentul recitării la telefon rămâne neexplicat.
'În fiecare francez există un porc aţipit. Şi poate în fiecare om.'
Personajele au nume ca Marchandot sau Jambier. Regizorul nu a rămas la acest nivel al satirei.
Stilul lui Claude Autant-Lara e desăvârşit, de o limpezime magistrală.
Anul acesta am văzut trei filme cu Gabin: French Cancan, Deux hommes dans la ville, La Traversée de Paris.

Am văzut, la TV, Passion of Mind, cu Demi Moore; Bridesmaids, cu Rose Byrne într-un rol secundar; Minnesota Clay, 1964, cu Cameron Mitchell, regizat de Corbucci, mai bun decât m-aş fi aşteptat, o pastişă a westernurilor americane cu buget modest, însă Corbucci ajunge la o verosimilitate poetică; Draft Day, cu K. Costner, film foarte convenţional, conformist, absolut corect politic, însă foarte agreabil, de un dinamism simpatic, montajul e acela adecvat; Vamos a matar, compañeros!, cu F. Nero, Milian, Palance, Rey, regizat de Corbucci, care face ca burlescul să fie ridicol, pentru că la Corbucci burlescul ca atare e tern, nesărat şi ridicol; ceva din Edge of Tomorrow, absolut reprezentativ pentru această a doua carieră a lui T. Cruise, cea de E. Hunt; Les Misérables, 1978, o ecranizare mediocră şi câteodată nici atât (scenele de mulţime, tiradele din parc şi baricada, când tocmai gloata lipseşte), însă foarte agreabilă şi cu glanţul pe care-l dă Lew Grade, iar Perkins nimereşte cu precizie verosimilul relativ al rolului său; ceva din Relative Strangers; Di Tresette ce n'è uno, tutti gli altri son nessuno, o comedie absurdistă, cam răsuflată, absurdismul acesta demodat are meritul de a părea complet indiferent faţă de pretenţiile publicului; Les anges gardiens, cu Eva Grimaldi şi Eva Herzigova; ceva din ¡Viva la muerte … tua!, cu F. Nero, Wallach, Lynn Redgrave; ceva dintr-o comedie americană cu liceeni.

Am văzut, la TV, Una nuvola di polvere … un grido di morte … arriva Sartana, film extravagant, fermecător.
Personajul lui Gianni Garko aminteşte atât de Eastwood, cât şi de Lancaster şi Van Cleef.
Dacă alura protagonistului e a lui Eastwood, iar stilul e în genul lui Van Cleef (scenariul aminteşte de primele două filme ale trilogiei lui Leone, cu asmuţirea clanurilor rivale şi cu jucăria), expresivitatea lui Gianni Garko îl evocă mai ales pe Lancaster, cu o eleganţă blândă în gesturi, în mişcare, cu tot pragmatismul nezăgăzuit al personajului.
Gianni Garko e scânteietor, excelent în rolul lui Sartana; suprarealismul întregului e cel al unui serial cu R. Conrad şi R. Martin, din a doua jumătate a anilor '60.

Renoir a fost artistul frumuseţii rezonabile, mundane. Cinematograful lui e definit de logică, simplitate, graţie, uşurinţă, îngrijire şi luciditate.
Regizând o comedie amară pe muzică de Vivaldi, Renoir le găseşte partiturilor un cuprins complementar (însă complementar prin contrastare), în dialog cu ele, luându-le drept termen la care să se raporteze, contrastând intriga cu demnitatea muzicii, aşa cum lipsa de farmec a majorităţii actorilor contrastează cu scânteierea inefabilă a caleştii aşa de jinduite, a costumelor, a grupului de copii. Le carrosse d'or e o lucrare de contrastare şi de armonizare.

Am văzut, la TV, interviul aniversar al lui Pleşu (convivialitate, indiferenţa faţă de ficţiune, eul detestabil); Midnight in Paris, regizat de W. Allen, într-un registru al kitschului bonom şi al caricaturalului relativ amabil, ceea ce ştie W. Allen să facă e bine făcut; un interviu cu Doinaş (sinceritate, Heidegger, Papini, 'o tabletă din «Gog»', tatăl lui Everac, rebarbativitate, 'Coppélia', Pâclişanu, impresia mea fiind că adesea declară contrariul a ceea ce gândeşte, prozaismul posac pare ostentativ, prozaismul acesta, subliniat, dealtminteri ale unei minţi foarte lucide, nu e sincer, nici convingător); ceva dintr-un interviu cu Cărtărescu; ceva din interviul Oanei Lazăr cu Ana Blandiana; o emisiune franceză cu G. M. T. Sumner, despre tinereţea lui imersată în muzici tropicale; Dumb and Dumber To, cu J. Daniels la douăzeci şi nouă de ani după Trandafirul … lui W. Allen; foarte puţin din The Next Three Days, cu R. Crowe; meciul lui Nadal cu Thiem, apoi şi altele.

Am văzut, la TV, Le Voleur, 1967, regizat de Malle, cu Belmondo, Bernadette Lafont, Françoise Fabian, Marie Dubois (burgheza emancipată, sfruntată), ceva picaresc, monoton, cam lung. Satira antiburgheză ar fi fost mai apreciată decât povestea cu neisprăviţi, potlogari, pramatii. Belmondo arată cam rural, neconvingător, cam posac (înfăţişarea pe care o avusese în Cent mille dollars au soleil ar fi convenit mai bine tocmai acestui rol, bineînţeles dacă nu ar fi fost vrut stilul naturalist al filmului), iar personajul lui e neconcludent, simplu, linear, un sociopat lipsit de dramatism.

Am văzut, la TV, o emisiune în care erau amintiţi Eduardo Galeano şi 'Memoria focului', 'Mexico 70' al lui Ioan Chirilă, clasicistul Tohăneanu; ceva din interviul Oanei Lazăr cu submediocrul Oişteanu, corectat oportun de amfitrioană în legătură cu caracterul tipic al unui basm cult; Cent mille dollars au soleil, 1964, cu Belmondo şi Ventura, o naraţiune eroicomică, Belmondo e prea luminos şi nonşalant pentru personajul lui, prea citadin, anecdota cu finlandeza e reprezentativă pentru ifosul muncitoresc al filmului; Entre les murs; Perfect Sisters, cu Abigail Breslin, Georgie Henley, Mira Sorvino; D. Flămând, bombastic şi guraliv, de un histrionism vulgar; French Cancan, 1954, regizat de Renoir, cu Gabin; Toate pânzele sus, toate douăsprezece episoadele (mai puţin începuturile episoadelor 5, 7, 9), întâiul episod e de un pitoresc neaşteptat şi de un farmec infinit de savuros, titlurile episoadelor sunt remarcabile: O întâlnire … sau chiar două (cu Florina Cercel, o aristocrată din Argentina), Praf de aur, La capătul lumii; Brumaru, cu două referiri la Eminescu; Le Carrosse d'or, 1953, regizat de Renoir, cu Anna Magnani, D. Lamont (viceregele); Solitary Man, cu M. Douglas; cineva, despre timişoreanul Pamfil şi Piaget, bionică; Finkielkraut, despre Péguy, W. Benjamin; The Human Stain, regizat de Benton, cu Hopkins, ceva vulgar, artificial, neverosimil, retoric, şleampăt şi calp, de un plebeism anost, aşa cum e şi literatura lui Ph. Roth.

Am văzut, la TV, Escape from New York, 1981, cu K. Russell, Van Cleef, Pleasence, Stanton; ceva din Dance with a Stranger, 1985, cu Miranda Richardson; Ghost, cu Demi Moore şi Swayze; The Baytown Outlaws, cu Eva Longoria, în genul naraţiunilor cu piraţi; ceva din The Patriot, cam pompos …; Watch It, 1993, cu Suzy Amis, un film neobişnuit, cu un scenariu inteligent; Salvation Boulevard, cu Jennifer Connelly, într-un stil dezagreabil, dezabuzat, isteţ, cu abolirea psihologiei şi a afecţiunii; meciul Simonei Halep cu o japoneză; Le tournoi; Soldier, cu K. Russell; Le masque de fer, 1962, cu Marais, Claudine Auger, Sylva Koscina; Taken, cu Neeson, cu un scenariu cam simplist (de ex., ce se întâmplă cu prietena fiicei, cealaltă fată), Neeson aminteşte un pic de J. Lynch; ceva din The Frozen Ground; ceva din Mr. Brooks, cu K. Costner şi Demi Moore, absolut nedemn de aceşti actori; sb., meciul Simonei Halep cu Hsieh.

Am văzut, la TV, Committed, 1991, cu Jennifer O'Neill; ceva din Bowfinger, cu Heather Graham într-un rol secundar, de carieristă libertină; un episod din Racheta albă; Blood Games, 1990; ceva din The Boost, 1988, cu Woods şi Sean Young, o dramă naturalistă inteligentă, într-un stil succint, eliptic, necorupt de blazarea monolitică, obtuză şi apriorică, ajunsă la modă cândva în anii '90; Daylight, m-am gândit la succesele din anii '70 ale acestui gen, însă Daylight nu e la fel de bun, fiind, dealtminteri, un film antrenant, explicit religios; ceva din Bobby, cu Demi Moore în rolul Virginiei Fallon, un caleidoscop cu vedete, intrinsec lipsit de eficienţă dramatică; The Lucky Ones, cu Robbins; ceva din Cianura şi … picătura de ploaie, 1978, cu Rebengiuc, Darie, etc.; Loose Cannons, 1990, cu Hackman; ceva din Be Cool, cu Uma Thurman; Duplicity, cu Julia Roberts; P. Bruckner, despre îndoială, ură de sine, musulmani, ruşi, ins nici prea inteligent, nici prea sincer, iar diagnosticele civilizaţionale sunt false, sau drastic incomplete, pentru că orgoliul şi mulţumirea de sine au rolul lor în lumea actuală; Shadow of Doubt, cu Berenger, un rol ridicol al Melaniei Griffith; Daydream Nation, cu Andie MacDowell, protagonista afirmă că există o desăvârşire a efemerului; Insignificance, regizat de Roeg, cu Theresa Russell; ceva din La Tulipe noire, 1964, un vodevil republican; ceva din Întoarcerea lui Sabata.

Am văzut, la TV, Northern Lights, 1978, regizat de Hanson, film căruia îi lipseşte sobrietatea absolut necesară unei drame ţărăneşti; Northern Lights e, de fapt, un portret, însă emoţia e retorică, iar dialogurile, artificiale. Senzaţia e de afectare şi de contrafacere. Partea etnografică (logodna, înormântarea, treieratul, sărbătoarea recoltei, ipoteca, grâul, executarea) e bună, ca şi rolul logodnicei. Naraţiunea rămâne embrionară, iar întregul e eterogen (etnografie, idilă rurală, politică, din care J. Hanson ar fi trebuit să sintetizeze o reprezentare complexă, însă care par disparate, şi nu din cauza verismului, a principiului verist). Nu e simpla secţiune prin existenţa socială.

Am văzut, la TV, Război şi pace, părţile II-IV (Nataşa, 1812, Bezuhov), epopee somptuoasă, idealistă, un altar al nobleţii, cu reminiscenţe stilistice din expresionismul sovietic; Half a Loaf of Kung Fu, 1978, cu J. Chan; Ironia sorţii, de Riazanov, un kitsch exasperant, de o vulgaritate revoltătoare; Shoot to Kill, 1988, cu Poitier şi Berenger (atletic şi vulcanic); Winnetou und sein Freund Old Firehand, 1966; Man on Fire, în stilul neobaroc, formalist şi inexpresiv, rave, de o ieftinătate crasă, protagonistul are meritul de a fi un cititor al Bibliei; Spokój, de Kieslowski; ceva dintr-un film cu Suzan Anbeh; Badge of Betrayal, cu Julie Benz; Breban, despre generaţiile pierdute, 'stomac moral', etc.; C. Parascan; ceva dintr-un film cu Yifei Liu; Moms' Night Out; Der Ölprinz, 1965, în care personajul Otto citează un cuvânt atribuit lui Luther (pomul); Stargate, 1994; Hard Rain, cu Freeman; The Wrong Girl, două tinere (o fată retrasă, pianistă de talent, şi o fată psihotică), cu Dominika Juillet într-un rol secundar; Johnny Oro, 1966, regizat de Corbucci, un western foarte bun; Everything You Always …, al lui W. Allen; Outside Ozona, cu Sherilyn Fenn şi Penelope Ann Miller; Wicker Park; un Deeds reciclat, în stilul clisos al veacului, notabil pentru a marca opoziţia nu numai dintre original şi reciclare, însă şi dintre epoci; Lethal Weapon 3, 1992, siropos şi indigest, neverosimil în propriii termeni din cauza propunerii unor zevzeci ca protagonişti, îl mai văzusem şi la premiera lui românească; Brooklyn's Finest, un rol frumos pentru Gere, însă stilul filmului e îmbâcsit şi neîndemânatic, cârpăceală pompoasă, cu toate acestea rolul lui Gere e un giuvaier de fineţe autentică; Virtual Lies; Basic, care ar putea să fie cel mai bun film al lui McTiernan; Pickup Alley, 1957, care poate servi ca model al cinemaului de acţiune, interpreţii sunt V. Mature, Anita Ekberg, T. Howard, etc.; Lethal Weapon 4, cu acelaşi cvartet ca precedentul (Gibson, Glover, Rene Russo, Pesci); ceva din Flesh + Blood, al lui Verhoeven; The Naked Face, 1984, cu Steiger, Art Carney.

M-am gândit la actori ca Mark Damon, J. Daniels, Spader.

Am văzut, la TV, Der Schatz im Silbersee (1962, regizat de Harald Reinl) şi Old Surehand 1. Teil (1965, regizat de Alfred Vohrer). Primul film, legendar şi demult consacrat de publicul european, are girul generaţiilor de admiratori din mai mult de jumătate de veac. Întâietatea îi revine povestirii, care e foarte bună, deşi asezonată cu comedie bufă. Pierre Brice are un rol de fapt secundar, iar Lom e prea cunoscut ca inspectorul Dreyfus din comediile cu 'Pantera Roz'.
Old Surehand e tot un film de acţiune, cu o mină de aur, comanşi, etc., cu S. Granger, ins ridicol prin volubilitate; Letícia Román e nepoata căutătorului de aur.

Stilul sardonic şi searbăd al lui Altman, sarcasmul rânced nu trec dincolo de nivelul băşcăliei, adică numai o ironie foarte explicită, ostentativă şi simplistă, în The Player, unde sunt folosite elementele de succes (sexualitatea, vedetele) şi al cărui protagonist, interpretat de Robbins (care seamănă cu Welles, însă şi cu Cotten), se numeşte Griffin Mill, adică … Griffith şi DeMille (sau, în termenii referinţelor culturale engleze, invizibilitate şi utilitarism).

Am văzut, la TV, 3 Days to Kill, cu K. Costner, care pare mofluz pentru că e, de fapt, un actor prea interiorizat, cinstit şi sobru ca să marşeze nonşalant la regia imbecilă, monoton când îl dezavantajează regia (cum se întâmplă aici), chiar îmi fusese dor să îl revăd pe Costner, însă 3 Days to Kill e un thriller inept şi pueril, absolut meschin, care se vrea amuzant, unul din acele rebuturi într-adevăr foarte penibile, ca atare Costner, dezamăgit, perplex şi ineficient, face un rol apatic, cantonat în simptome; The Marrying Man, 1991, cu Kim Basinger şi Elisabeth Shue, o satiră idilică, sau o idilă satirică, lipsită de graţie şi cam fadă, de un sarcasm întrutotul evreiesc, ai cărei protagonişti sunt doi zevzeci, film mediocru, esenţial evreiesc ca idee comică (Neil Simon); Anda Onesa în prezent (New York, imobiliare, spiritualitate, fiica eminentă); Gruppo di famiglia in un interno, 1974, de Visconti, pretenţios şi foarte schematic din perspectiva dramaturgiei.

Am văzut, la TV, A Perfect Getaway, cu Milla Jovovich, protagonistul pare un Dourif interpretând în stilul lui Mălăele; Corina D. despre versurile unui tango cântat de Eugenia Maci; Paradisul în direct; ceva din Al di là della legge, cu Van Cleef, Sabàto, B. Spencer; ceva din Million Dollar Baby, extraordinar interpretat de Hilary Swank, însă drama e deservită de stilul convenţional, pretenţios, artificial, adică de ifosele regizorului; Dark Blue, cu Russell; neoblagianul A. Popescu, întortocheat, mediocru şi anost ca gândire, laborios şi stângaci ca exprimare, pedant şi convenţional, despre Blaga, V. Băncilă, Montale, Liguria, agnosticism, peisaj.

Am văzut, la TV, The Last Kiss, cu Rachel Bilson în rolul flautistei (Kim), film excelent, realizat cu bunătate şi inteligenţă, absolut neconvenţional, de o originalitate inexplicabilă în termenii a ceea ce se face în mod obişnuit, magistral scris, enigmatic, ca atare ignorat de jurii, etc.. Revenirea protagonistului la logodnica lui, reîndrăgostirea, e atribuibilă incapacităţii lui de a primi fericirea.

Am văzut, la TV, ceva din Wedding Crashers, cu un rol secundar, însă simpatic pentru Jane Seymour, intriga e o fantasmă de arivism, ca şi My Best Friend's Girl; Un surâs în plină vară, odă a colectivizării şi imn adus 'tovarăşului Cumsecade'; un interviu cu Nora Iuga (luni); un interviu cu Dimo, informaticianul expatriat; 'Gemenii', recitat de Ştefănescu în 1976; ceva din The Lighthorsemen, regizat de Wincer (cu patru ani înaintea comediei cu Rourke); Podul spionilor (cafeaua şi dejunul comandat), cu scene false (tratativele cu secretarul lui Ott).

Am văzut, la TV, al treilea film Missing in Action (Braddock: Missing in Action III, 1988); un documentar despre viticultura din Bali; Doi vulpoi şi alte scheciuri cu Dem R.; Una pistola per Ringo, 1965, regizat şi scris de Tessari, cu Gemma şi Nieves Navarro; Primăvara bobocilor, cu Anda Onesa, prea frumoasă pentru acest rebut al propagandei ceauşiste, însă modelul dezinvolturii arţăgoase a tineretului ceauşist e reprezentativ social; Night Train to Lisbon, cu Martina Gedeck, Courtenay, Lena Olin, etc.; Isenhart, cu Martin Feifel, un film cu o intrigă întotocheată, intrepretări isterice, cu zbierete şi grimase thrash; ceva din Margin Call, cu Demi Moore; A Serious Man; Knight and Day, cu T. Cruise, un film de spionaj, foarte fantezist, absolut ludic, amuzant; un documentar despre Ivo Andrić, cu participarea lui Kusturica; un documentar despre Estonia; sb., un interviu cu Pleşu, simbolul intelectualităţii de nivel mediu; un interviu cu Zeletin (rugăciune, Michelangelo, pediatrie, biofizică, Palade, Enescu, Tecuci, Iosif); un documentar despre Sulina şi Bart; Suburban Girl, cu A. Baldwin la 49 de ani, rumen şi inexpresiv, film cu dialoguri false şi artificiale, postmoderne, cu momentul picant referitor la lingeria (absentă) a Vanessei Branch.